google.com

Cînd eram mică, mi-era dor să fiu mare. Simțeam ceva nedefinit și unic acolo, pentru mine. A fost. De mai multe ori. Nu mereu.

Acum sînt mare și mi-e dor să fiu iar mică. Dar nu în orice fel. Mi-e dor doar de unele vîrste. O lună da și una nu, o lună da și un an nu, un an da și-o lună nu, variabilele vieții.

Am învățat să fiu selectivă. Să dau și să primesc, să iau, să las, să urlu și să tac.

Am și doruri din prezent. Doar două, șlefuite-n ani, în rest nu, nu am cum, pe prezent îl trăiesc.

De bine și de frumos. Constanta vieții.

Și, din cînd în cînd, mai vine, neștiut, nechemat, atemporal și dorul acela anume de păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi.

Nu mai cîntăresc nici un dor, nu mă mai lupt cu ele. Am văzut eu că, dacă le lași în pace și le trăiești și pe ele, trec singure și cuminți. Pînă data viitoare.

google.com