google.com

30 iunie. Nu m-aș fi putut gândi la el ca la altceva decât ca la soțul prietenei mamei mele.

… Dar mi-am adus aminte de Diana din Pânza de păianjen. Și am vrut să știu cum e un Petre. Unul, oarecare. Și, oricum, altul. N-aș putea cere nimănui un Petre Barbu real. La urma urmei, pe Petre Barbu al meu îl cheamă altfel…

Trecem peste. Petre e soțul Biancăi. Bianca e colega mamei. Știe și mami, știu și eu cât de geloasă e și cât îl iubește. Știu că, pentru că l-a văzut cu două dansatoare colege – e muzicant – după un spectacol, a vrut să se arunce pe geam de la serviciu. Au oprit-o colegele. Știu că apoi voia să divorțeze. A certat-o mami puțin, i-a explicat „realitățile epocii” și a potolit-o.

Erau certați. Bianca vine la noi sâmbătă. Seara, mami îl cheamă și pe el. Vine. Se împacă. Mie totul mi-e indiferent. Admit totuși, pasivă, că Petre nu e urât deloc. Că ea are de ce să fie geloasă.

Noaptea îl visez. Un vis lung, întortocheat, istovitor. Mă scol refăcută și bine dispusă. Uit visul. Cum putea fi altceva decât un vis?

Mami propune să-l însoțesc în Cișmigiu – cânta acolo, în rond, duminica, era un fel de militar-cântăreț – să se învoiască și apoi să trecem pe la el pe acasă să luăm niște mâncare și bere de la hotelul de alături.

Bianca parcă se opune. Maică-mea zice:
– Ei, haide, că doar n-o să fii geloasă acum și pe fii-mea!
Idee care, exprimată, pare atât de absurdă încât toți râd. Eu cel mai mult. Numai Petre tace.

Plecăm. Luăm taxiul. Totul decurge normal. În taxi îi cer ceasul, era tare interesant, să-l țin eu. Capriciu de moment. Vorbim „la mișto”. Râdem. Jocuri copilărești.

Când coborâm, șoferul strigă în urma noastră:
– Plimbare plăcută!
Râdem iar. Aleea era pustie, nu era intrarea principală, umbroasă, aerul răcoros.
– Ai auzit ce-a spus? mă întreabă.
– Da, răspund.
Și râd iar. Au fost ultimul râs și ultimele cuvinte spuse nevinovat.

Pe urmă m-a luat de umeri. L-am lăsat. Încă nu știam cum să interpretez gestul.

Trec peste alte amănunte. Mi-e prea lene să le povestesc.

Suntem acum în casă la el. Casă veche, boierească, mare, prin spatele unui restaurant din Romană. Mă sprijin de bibliotecă, o bibliotecă mare cât tot peretele, de sus până jos și citesc, pe rând, titluri de cărți. Mă simt stingherită și – de ce să mint? – emoționată. Pentru că el tace și mă privește. Într-un mod ciudat. Apoi, brusc, se apropie de mine, îmi cuprinde umerii cu mâna stângă, se apleacă… Din ce în ce mai mult. Subconștient înțeleg ce vrea. Mă cuprinde un oarecare fior. Voiam să închid ochii, să mă las în voia lui…

Și-o aud atunci pe mama:
– Tu, Bianca, te plângi că era cu două, că una-l ținea de mână și alta-l pupa pe obraz. Dar dacă-l vedeai cu una singură, și la tine în casă, ce-ai mai fi zis?!?

… Mă uit la el. E prima oară în viață când am prejudecăți din astea. Când refuzul meu nu e doar un simplu moft. Îl împing.
– Glumești! zic.
– … Sigur că glumesc… aud glasul lui intr-un târziu.
Îl privesc, amuzată. Nu se mai uita la mine. Găsise ceva mai interesant la covor.

Iar sar peste amănunte.

Sună la mine acasă, vorbește cu nevastă-sa, închide. Bianca întrebase de mine.
– E geloasă, spune.
– Știu.
Devine brusc interesat.
– Da? De unde știi? Ce știi?
– N-are nicio importanță.
– Ce ți-a spus?
– Lasă, închei eu discuția.

După câteva minute și-a cerut iertare pentru gestul lui și m-a rugat să nu-l spun. Mi-a pupat mâna.

Altă scenă, mai târziu. Își cere din nou scuze iar eu profit de ocazie și-l întreb:
– Și? Dacă acceptam, ce făceai?
– Te sărutam.
– Și? Ce cîștigai cu asta?
– … Un moment… un crâmpei…
Râd. Mă amuză tipul, pentru că nu știu dacă să-l cred sau nu și nici nu-mi pun problema.
Pe urmă mă roagă iar să-l las să mă sărute. Refuz. Îmi zice, oftând, amărât, trist:
– … Ce-ai făcut din mine!…
– Ce-am făcut? întreb, curioasă.
– … Ai făcut din om, ne-om.
Să fim serioși. Cuvinte prea mari ca să fie crezute. Doar că dau bine.

Râd cu lacrimi. În cele din urmă, spre plecare, îi permit să mă pupe pe obraz, „părintește”. Îl pup eu prima. Vine rândul lui. Presimt ceva și nu mă las dusă de nas. Și, iarăși, nu reușește să mă sărute.

… Luiza spune că l-ar fi lăsat. Un moment de plăcere și atât.

Mi-e atât de lene să mai povestesc…!

Ar mai fi și scena întoarcerii, în care ceasul lui rămăsese uitat pe mâna mea și Bianca a observat imediat… dar în fine, totul s-a terminat cu bine pentru toată lumea iar mie mi-a trecut de orice Petre din lume.

(fragment)