„Eram fericiți și nu știam”

Eu nu cred că „eram fericiți și nu știam”.

În primul rînd, cred că doar pe facebook plutește lumea într-un cotidian de fericire.

Apoi, serios… „nu știam”…?!? Adică trăiam așa, într-o inconștiență crasă, de dimineața pînă seara, habar n-aveam că hoinăream deja prin Nirvana. Și noi o căutam, ca fraierii. Cînd ea era în supraaglomerația oricărui milimetru de pămînt locuibil și la cozile de la orice produs comestibil.

Nirvana e trupă rock sau stare de spirit atinsă greu și cumva, starea, din cîte știu, nu sentimentul de umilă neputință în fața funcționarului de la ANAF sau trup și sufletul care devii cu bara din ușa autobuzului. Că dacă în Nirvana e să stau lipită de omul de lîngă ca-n 141, să-mi trebuiască mască (!) vara de mirosul de mici și dopuri de manele sau e tot așa, coloană de mașini cu capacitate de înaintare de o roată pe minut, nu mai vreau nici în Nirvana.

Exclus să fi fost fericită fără să știu. Dar știu cîțiva oameni care, cred eu, așa simt eu și așa se pare, au trăit sau trăiesc chiar fericiți.

Steve Irwin, pentru că mi-am amintit curînd de el… Cred că el a fost fericit, în general vorbind. Frumusețea faptelor lui, drumurile lui pe sub ape, prin păduri și jungle, cuvintele lui, lumea aceea mirifică a animalelor sălbatice respectate în legea lor, felul lui unic de a face toate acestea… nu cred că au alt nume.

Jamie Oliver, cu mîncărurile lui aruncate prin aer care cad, conform unor legi proprii, desăvîrșit în farfurii sau oale… E în degajarea aia zîmbitoare o stare anume pe care n-am regăsit-o la celebri sau pretențioși pregătitori de mîncăruri luxoase. E bucuria unui act făcut cu dragoste și respect pînă și față de firul de pătrunjel.

Pasiune, dăruire, libertate în mișcare și, iarăși, respect. Față de natură, cu tot ce e al ei și putem împărți, fără deranj, reciproc.

Oamenii ăstia doi și probabil alții ca ei, cunoscuți sau nu, cred eu că au cunoscut fericirea cotidiană. Dar nu poate nimeni, cu nimic, să mă convingă că nu știau ce trăiesc.

Erau fericiți și știau.

Apoi, cred că mai e și felul celălalt de fericire zilnică, l-am văzut, tot rar și el.

Prin sate – oamenii aceia uitați care-s una cu pămîntul lor, muncit de ei, și trăiesc din ce muncesc. Mai sînt cîțiva mohicani din aceștia ai veșniciei care s-a născut la sat.

Și tot așa, e o stare posibilă pentru că muncesc cu inima și respectă pămîntul, sînt una cu natura și ei.

Nu se spetesc muncind, nu sădesc cu gîndul de a vinde, nu cer brazdei de pămînt mai mult decît le poate da sau decît le trebuie. Nu se uită seara la Antene, nu-și ard amaruri prin cîrciumi. Se scoală cu soarele și se culcă cu găinile. Par din altă lume dacă îi privești și îi asculți. Probabil că nu „iau” nici covid, pentru nu știu ce-i aia.

Simplitate, natură și uniune în respect. Probabil ei nu știu că-s fericiți numai pentru că nu cunosc cuvîntul, cartea n-a fost nici ea în natura vieții lor.

Am văzut cu ochii mei fericirea asta a celor din urmă și am privit-o, recunosc, ca pe o minune de neatins. Poate data viitoare…

Nu vreau să trag concluzii, nici măcar una mică-mică, sau să filosofez asupra fericirii, nu i-au dat alții, celebri, o definiție viabilă și universală.

Dar repet că nu văd cum eram noi, obișnuiții prezentului, fericiți fără să știm.

Mă gîndesc că și vreun nebun din vreo secție „cu personalități” din vreun spital de psihiatrie să fie fericit constant. Cum am văzut cîndva, am uitat în ce film, pe unu care se credea Napoleon și era în extaz non-stop. Dar și ăla, în nebunia lui, știa că are fericirea lui personală.

Așa că nu cred că eram fericiți și nu știam.

Cred doar că încă ne mai putem dori să fim.