feminis.ro

Cîndva am stat gratis într-o vilă o perioadă mai lungă, cu prietenul meu de atunci. Undeva pe Popa Nan.

A fost un vis frumos și ciudat totul, cui i-ar fi venit să creadă… Vila era uriașă și avea două corpuri unite la parter printr-o bucătărie mare cît un apartament de bloc.

Un corp, cu nu mai țin minte cîte camere, era închis cînd proprietara era plecată, iar celălalt, cu două etaje, împreună cu curtea, era al nostru.

Proprietara era o femeie frumoasă și încercată de viață, micuță dar de fier, divorțată, care își reclădea viața cu un italian, avea (ea) și o fetiță, mai mică decît mine cu niște ani.

Iar pactul era ca eu, căci pe mine mă recomandase o altă doamnă, prietenă a ei, pe încrederea aceea totală, să am grijă de vilă în lunile cît erau ei plecați din țară. Fără bani, nu numai că nu plăteam nimic, dar și pentru utilitățile aferente primeam lunar un plic din care aveam grijă să le plătesc pe toate.

Și trăiam visul ăsta zilnic, ca prințesele din povești, cred că-i ușor de imaginat libertatea fizică și financiară, după ce înainte stătusem într-un fost garaj transformat în cameră de închiriat și într-un demisol, tot cu poveștile lor și ele.

Din partea de vilă cu două etaje noi aveam numai etajul doi, dar și primul era descuiat și liber. La doi aveam două camere, dormitorul, cu o terasă aproape cât el de mare și camera de alături, cu un televizor color și două fotolii frumoase.

Era puțin după ’89 și primele zile am stat lipiți de ecranul televizorului, vedeam filme de dimineața pînă seara, cu pauze de mîncare doar. Era atît de nou și de frumos totul…

Dar și greu. Mi-am dat seama imediat că chestia cu păstratul curățeniei nu-i cum pare de simplu și era și prima oară cînd aveam grija asta explicită. Erau un etaj întreg care trebuia întreținut, așa nefolosit cum era, un pod prin care trebuia să îmi mai arunc ochii după diverse, bucătăria imensă de jos, în care puteam folosi orice și tocmai de aia trebuia să le am grija.

Și-apoi mai era curtea. Toată de ciment, cu masă și scaune în ea și cu o fîșie centimetrică de pămînt de-a lungul unuia dintre ziduri, în care am plantat niște floricele, să fie și ceva verde. Acolo am aflat eu că și cimentul ăla lucios și bec nu-i așa de la natură, se întreține și el sau că frunzele nemăturate după ploi și furtuni pot lăsa urme de neșters.

Ploaia spală doar pămîntul, nu și ce-i făcut de om.

Treptat, mărimea casei și obligațiile, pe care din fire nu puteam să le ignor, au început să mă apese. Cînd veneam de undeva și intram, închideam cu cheia poarta mare și grea. Gardul era foarte înalt, mare și el și opac și mi se părea că închid poarta spre lume, că lumea rămîne toată în afară si eu izolată înăuntru, închisă între ziduri de beton și în singurătatea atîtor camere goale.

Evadarea din micul turn devenise terasa de la camera unde dormeam. Părăsisem televizorul pentru balconul acela mai presus de toate vilele din jur și ma uitam cu orele la casa de vizavi, fără etaj, pe care o vedeam ca-n palmă.

Era o casă albă și lungă, clar cu multe camere și ea. Și cu foarte, foarte mulți oameni.

Toți erau tineri și foarte tineri. M-au intrigat de la-nceput. Păreau niște familii, mai multe familii. Numai că în fiecare zi vedeam alte raporturi între ei și nu înțelegeam nimic. Azi doi se pupau și se luau în brațe între ei, mîine se luau fiecare cu altcineva și nimeni nu părea să se supere de nimic.

Erau și o grămadă de copii mici și foarte mici în curte, probabil și ei trăiau același vis prelung, frumos și ciudat pe care mi se păruse mie că-l trăiesc la început. Căci toți se jucau între ei, culmea, nu-și smulgeau jucăriile și nu se certau, gîndureau, rîdeau, alergau, se stropeau.

Părea că toată lumea le e tată și mamă fiecăruia în parte și nu ieșeau din curte niciodată, cu nimeni, duși nicăieri. Cel puțin toate lunile alea cît am stat noi acolo.

Era mult alb acolo, casa lor era albă, hainele cred că tot albe, foarte probabil că nu toate, dar asta mi-a rămas mie pe retina minții după atîția ani, o mare imensă de alb aparent.

Au mai fost și alte întîmplări, desigur, dar ocupația mea principală era privitul micii curți edenice de vizavi toată acea primăvară, vară și apoi toamnă, cu aceeași mirare inițială și continuă de nefiresc vag și inexprimabil.

Cum toate au un sfîrșit, s-a terminat și la noi că spre iarnă proprietara a vîndut vila și a trebuit să ne mutăm iar în ultimele zile ale șederii acolo la casa de vizavi a descins poliția. Multă poliție într-o singură zi și n-am mai apucat să aflu de ce. Am rămas doar cu șoaptele celor de pe la magazinul din altă curte de alături, nesigure și ele, dar implacabile, ca o explicație atotcuprinzătoare: sînt Martorii lui Iehova…!

De-atunci nu mai vreau în vile cu garduri înalte, ciment și multe camere camere goale, oricît de frumoase ar fi. Și tot de-atunci am rămas cu dorința, comentată într-un articol mai vechi, de a-mi spăla vasele cînd și cum am eu chef…