Casa de vizavi

feminis.ro

Cîndva am stat gratis într-o vilă o perioadă mai lungă, cu prietenul meu de atunci. Undeva pe Popa Nan.

A fost un vis frumos și ciudat totul, cui i-ar fi venit să creadă… Vila era uriașă și avea două corpuri unite la parter printr-o bucătărie mare cît un apartament de bloc.

Un corp, cu nu mai țin minte cîte camere, era închis cînd proprietara era plecată, iar celălalt, cu două etaje, împreună cu curtea, era al nostru.

Proprietara era o femeie frumoasă și încercată de viață, micuță dar de fier, divorțată, care își reclădea viața cu un italian, avea (ea) și o fetiță, mai mică decît mine cu niște ani.

Iar pactul era ca eu, căci pe mine mă recomandase o altă doamnă, prietenă a ei, pe încrederea aceea totală, să am grijă de vilă în lunile cît erau ei plecați din țară. Fără bani, nu numai că nu plăteam nimic, dar și pentru utilitățile aferente primeam lunar un plic din care aveam grijă să le plătesc pe toate.

Și trăiam visul ăsta zilnic, ca prințesele din povești, cred că-i ușor de imaginat libertatea fizică și financiară, după ce înainte stătusem într-un fost garaj transformat în cameră de închiriat și într-un demisol, tot cu poveștile lor și ele.

Din partea de vilă cu două etaje noi aveam numai etajul doi, dar și primul era descuiat și liber. La doi aveam două camere, dormitorul, cu o terasă aproape cât el de mare și camera de alături, cu un televizor color și două fotolii frumoase.

Era puțin după ’89 și primele zile am stat lipiți de ecranul televizorului, vedeam filme de dimineața pînă seara, cu pauze de mîncare doar. Era atît de nou și de frumos totul…

Dar și greu. Mi-am dat seama imediat că chestia cu păstratul curățeniei nu-i cum pare de simplu și era și prima oară cînd aveam grija asta explicită. Erau un etaj întreg care trebuia întreținut, așa nefolosit cum era, un pod prin care trebuia să îmi mai arunc ochii după diverse, bucătăria imensă de jos, în care puteam folosi orice și tocmai de aia trebuia să le am grija.

Și-apoi mai era curtea. Toată de ciment, cu masă și scaune în ea și cu o fîșie centimetrică de pămînt de-a lungul unuia dintre ziduri, în care am plantat niște floricele, să fie și ceva verde. Acolo am aflat eu că și cimentul ăla lucios și bec nu-i așa de la natură, se întreține și el sau că frunzele nemăturate după ploi și furtuni pot lăsa urme de neșters.

Ploaia spală doar pămîntul, nu și ce-i făcut de om.

Treptat, mărimea casei și obligațiile, pe care din fire nu puteam să le ignor, au început să mă apese. Cînd veneam de undeva și intram, închideam cu cheia poarta mare și grea. Gardul era foarte înalt, mare și el și opac și mi se părea că închid poarta spre lume, că lumea rămîne toată în afară si eu izolată înăuntru, închisă între ziduri de beton și în singurătatea atîtor camere goale.

Evadarea din micul turn devenise terasa de la camera unde dormeam. Părăsisem televizorul pentru balconul acela mai presus de toate vilele din jur și ma uitam cu orele la casa de vizavi, fără etaj, pe care o vedeam ca-n palmă.

Era o casă albă și lungă, clar cu multe camere și ea. Și cu foarte, foarte mulți oameni.

Toți erau tineri și foarte tineri. M-au intrigat de la-nceput. Păreau niște familii, mai multe familii. Numai că în fiecare zi vedeam alte raporturi între ei și nu înțelegeam nimic. Azi doi se pupau și se luau în brațe între ei, mîine se luau fiecare cu altcineva și nimeni nu părea să se supere de nimic.

Erau și o grămadă de copii mici și foarte mici în curte, probabil și ei trăiau același vis prelung, frumos și ciudat pe care mi se păruse mie că-l trăiesc la început. Căci toți se jucau între ei, culmea, nu-și smulgeau jucăriile și nu se certau, gîndureau, rîdeau, alergau, se stropeau.

Părea că toată lumea le e tată și mamă fiecăruia în parte și nu ieșeau din curte niciodată, cu nimeni, duși nicăieri. Cel puțin toate lunile alea cît am stat noi acolo.

Era mult alb acolo, casa lor era albă, hainele cred că tot albe, foarte probabil că nu toate, dar asta mi-a rămas mie pe retina minții după atîția ani, o mare imensă de alb aparent.

Au mai fost și alte întîmplări, desigur, dar ocupația mea principală era privitul micii curți edenice de vizavi toată acea primăvară, vară și apoi toamnă, cu aceeași mirare inițială și continuă de nefiresc vag și inexprimabil.

Cum toate au un sfîrșit, s-a terminat și la noi că spre iarnă proprietara a vîndut vila și a trebuit să ne mutăm iar în ultimele zile ale șederii acolo la casa de vizavi a descins poliția. Multă poliție într-o singură zi și n-am mai apucat să aflu de ce. Am rămas doar cu șoaptele celor de pe la magazinul din altă curte de alături, nesigure și ele, dar implacabile, ca o explicație atotcuprinzătoare: sînt Martorii lui Iehova…!

De-atunci nu mai vreau în vile cu garduri înalte, ciment și multe camere camere goale, oricît de frumoase ar fi. Și tot de-atunci am rămas cu dorința, comentată într-un articol mai vechi, de a-mi spăla vasele cînd și cum am eu chef…

32 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. sticri spune:

    Am ramas uimit cand ai descris casa…
    Am avut o ruda care a stat la nr 11 sau 13, nu mai stiu exact. Era un fost conac boieresc unde, pe vremea boierului, in corpul din stanga stateau slugile, aveau bucataria, spalatoria si alte anexe iar in dreapta era boierul. Casa a fost divizata si stateau multe familii….avea si o curte interioara, nu foarte mare….
    Eram copil cand mergeam pe acolo…
    Nu stiu sigur daca asta e casa…..

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Te referi, cred, la casa iehoviștilor… Da, toate aveau curți micuțe. Și casa aia era fix în fața vilei în care am stat, singura prin ’90 și-un pic cu două etaje din zonă.
      Nu mai știu numărul… dar da, casa albă era stil vagon și cu anexe și erau ambele pe la începutul străzii, mai țin minte că din oraș veneam mereu cu un autobuz, coboram la Alba Iulia (parcă), traversam și intram cumva pe stradă, apoi mergeam foarte puțin, deci, dacă de acolo începe, trebuie să fi fost printre primele numere 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. sticri spune:

    E posibil….oricum era inainte de 89, casa era nationalizata….nu ajunsesera iehovistii pe atunci…
    Eram un copil pe care-l ducea bunicul lui pe la rude😊
    PS: Acum nu locuiesc in Buc….ci acolo unde merg cei din Buc, in weekend vara, pt ca e autostrada..🤣🤣
    O zi minunata sa ai!

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      :))) a Soarelui? Că parcă numai aia-i terminată, pe restul probabil le-au considerat meteoriți rătăciți în spațiul dacic…
      Zi frumoasă și ție!

      Apreciat de 2 persoane

  3. sticri spune:

    Da. Acum cica nu se mai numeste a soarelui si a „restrictiilor de viteza”,.pt ca se fac lucrari..🤣🤣
    Abia va asteapta hotelierii….n-au mancat nimic de 1 Mai si nici de Paste….😊…cica o sa se faca „turism cu distantare sociala”…🤣🤣…interesant…chiar sunt curios cum o sa fie asa ceva…..
    Stiu ca am divagat de la tema articolului…sorry.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      :)) cred că vara asta se vor mulțumi cu niscaiva covrigi, poate hamburgeri…

      Apreciat de 2 persoane

  4. Ana May spune:

    Se pare că o casă mare nu-i chiar așa o bucurie (mai ales la curățenie și facturi!), iar o casă albă nu ascunde neapărat oameni și lucruri în regulă.
    Porți grele, gard înalt, ciment, nu încurajează sigur un spirit liber.
    Bucurie în suflet! 🤗🌞

    Apreciat de 3 persoane

    1. Issabela spune:

      Perfect spus… Concluzia ta e mai bună decît încheierea mea. Iată ce înseamnă o privire obiectivă 🙂
      Mulțumesc, zi frumoasă și ție!

      Apreciat de 1 persoană

    2. KhristianP spune:

      Și eu am atât odată într-o casă mare și goală unde eram libeeeeer. Mișto sentiment. Și mișto articolul cu vasele și cu „prietena” aceea care a stat la tine câteva zile și știa ea ca trebuie să spele vase chiar dacă tu știai ca nu și casa era a ta. 😃😎

      Apreciat de 2 persoane

    3. Issabela spune:

      :))) da, din vila asta mi se trage :)))
      Bine, dorința de independență e dintotdeauna… 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. racoltapetru6 spune:

    Am avut cam aceleași sentimente când vizitam casa unei familii de evrei, unde întâlneam cu plăcere un băiat de vârsta mea și o fată fermecătoare, îmbrăcată mereu în alb. Aveau tot ce visam eu la vârsta de șapte ani, dar au emigrat, lăsând în urma lor un mare regret pentru mine și mulți dintre cei care i-au cunoscut cu adevărat.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      Ce frumos…!
      Doar că eu mi-am schimbat părerea neutră și bună de o viață despre ei în urma a două seriale, cu prezentarea acelorași tradiții ambele, de care nu stiam nimic și care m-au îngrozit cel puțin la fel ca cele musulmane. E vorba, firește, de condiția femeii în societatea respectivă.

      Apreciat de 2 persoane

  6. racoltapetru6 spune:

    Hai să-ți spun un secret: și eu mi-am schimbat-o, după ce m-am mai maturizat.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      :))) se impunea. Fără strop de xenofobie. Doar umanitate 🙂
      Mulțumesc pentru secret!

      Apreciat de 1 persoană

  7. George spune:

    Nostalgia acelor ani, de început a tinereții, cu farmecul lor de netrecut! Așa e, o casă mare devine o problemă la îmbătrânirea ei, Apropo de religii și tendințe, după cum știi, dragă Issa, nu oricând și nu oricine poate înțelege orice. De când fiecare dintre noi am înțeles că, în fond, homosexualii sunt la fel ca toți oameni, iar tendințele lor intime îi privesc, sunt chestiuni de privat nu de afișat în parade.
    E treaba lor, e libertatea lor de a alege ce fac, cum fac, când fac etc., iar noi (ca și ei) să fim răspunzători de atitudinea noastră. Cam așa ceva e și cu Martorii lui Iehova, și ei trag într-o parte; de exemplu nu pun mâna pe armă (chestiune inofensivă, pe timp de pace; iar în război fiecare va decide ce face), asta da aberație – asta și era problema lor în Armată. A doua e aceea că ei nu acceptă transfuzia de sânge. Dar aberațiile doctrinare de bază sunt altele, nu recunosc trinitatea lui Dumnezeu, în trei ipostasuri, una în divinitatea lor. Sunt și alte religii periculoase; cum ar fi religia scientologică, unde e membru celebrul actor Tom Cruise – știam că ar fi dorit să părăsască gruparea, dar nu poate, nici prin tribunal – ceba de genu’; apoi sunt mormonii, care practică poligamia; ce să mai zic de verii noștri islamiști? Cei pomeniți de tine nu au alte absurdități, în afară de insistențele lor pentru marfa lor care nu se prea caută.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      :)))) orice religie cu un șef pămîntean, aka reguli stricte, are absurditățile ei, inclusiv cele mari, de bază.

      Știam de Tom Cruise și de John Travolta, chestie pentru care mi-a scăzut respectul față de ei. Nu e ca și cum ar fi gay. Ci e că fac rău propriilor copii, ambii (iar la unul e prea tîrziu) – aberații pe care nu le pot înghiți nicicum, oricît de buni actori ar fi.

      Cît despre cei „ai mei” din poveste, poate erau altceva, habar n-am care dintre cîți sectanți există sînt cei care trăiesc la grămadă, unul cu altul, așa au zis cei de la magazin, că-s Martori…, poate nici ei nu știau exact ce sînt 🙂 Ceva erau oricum.

      Apreciat de 2 persoane

  8. Poteci de dor spune:

    Ai povestit iar atât de frumos, că mi-a părut rău că s-a terminat. Şi şederea voastră-n casă, şi basmul aparent din curtea vecină, şi articolul.

    Apreciat de 3 persoane

    1. Issabela spune:

      Mulțumesc…
      M-am dus puțin înapoi cu totul în timp, recunosc, altfel nu puteam reconstitui nici măcar cît am putut 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  9. ecoarta spune:

    Am citit comentariile. Din păcate, stau la o distanță foarte mică de centrul acelei religii scientologice. Au „acaparat” o mare parte din clădirile din centrul unui oraş, iar „ei” sunt foarte uşor de decupat din peisaj, pentru că poartă „uniforme”. Sunt mulți actori printre adepții „scientologiei”.
    Tata avea o vorbă: „eu mă bucur de coliba mea! Tu bucură-te de palatul tău!”

    Apreciat de 1 persoană

  10. vax-albina spune:

    Nu pot să mă lămuresc. Spune-mi că e doar o scriere literară, nu autobiografică.
    Explic. Când am venit în București, Popa Nan a fost printre primele străzi pe care le-am căutat. Din motive de ”La Medeleni”. Acum trec aproape zilnic pe stradă (spre Alba Iulia) și nimic din ce ai scris nu-mi sună cunoscut. Poate am uitat de colțurile demolate? Singurul bloc vechi cu două etaje de care îmi amintesc acum e cel plin de iederă în care a locuit Maria Tănase. Posibil ca memoria să-mi joace feste. A ta e ok?
    Și-uite-așa, în loc să mă ”focusez” 😀 pe talentul tău de a povesti, mă leg de fleacuri. 😦

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Nu, nu e deloc ok a mea :)) serios vorbesc 🙂
      Ar trebui să mă uit și eu pe o hartă… promit să o fac.
      Deci veneam de la Unirii cu 104 (cred, dacă nu mi se suprapune cu autobuzul de azi) și coboram într-un rond mare. Dacă nu e Alba Iulia și mai e altul înaintea lui… nu mai știu nici asta, e o parte a orașului în care n-am mai avut ce căuta de 25 de ani.
      Traversam acea intersecție mare și intram pe stada asta foarte lungă, pe care mergeam foarte puțin. Nu era bloc, era vilă. Nu era nici un bloc pe-acolo.
      Blocuri erau pe bulevard și, asta țin minte, strada începea mai ciudat, cumva din spatele a ceva sau oblic, nu așa, direct din bulevard, trasă cu linia.
      Nu știu dacă o să mă lămurească google map, încerc…

      Apreciat de 1 persoană

    2. vax-albina spune:

      M-am uitat și eu cu google street view. 😦 de frica memoriei mele. Îmi place cum se transformă câteva crâmpeie de memorie într-o scriere de excepție.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Issabela spune:

      Incredibil ce inseamna google… m-am uitat acum. E Popa Nan 20. Singura poarta visinie de pe tot inceputul strazii. Si o recunosc, e aceeasi, recunosc si zidul de beton gri si inalt din stinga, la piciorul caruia pusesem niste panselute. Magazinul era casa de alaturi… iar aia din fata, cu sectantii, e acum un bloc, tot alb, de vinzare…
      Mi-e ciuda doar ca nu se vad casa propriu-zisa si teresa de la etaj 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    4. vax-albina spune:

      Uf. Bun. E spre Piața Iancului, nu spre Piața Alba Iulia. 😦
      Vezi ce pățești dacă dai repere exacte? 😀

      Apreciat de 1 persoană

    5. Issabela spune:

      :))) uite ce replică majoră mi-a dat prin cap: toată viața am căutat reperele simbolice ale lucrurilor, nu pe cele… exacte (concrete, reale, matematice) 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    6. vax-albina spune:

      Așa să fie.
      Iartă-mă pentru detalii. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    7. Issabela spune:

      Mi-am permis să schimb fața supărată… sînt binevenite oricînd! ❤

      Apreciat de 1 persoană

  11. Ne spui lucruri foarte interesante despre vecinătăţile casei în care ai locuit.🙂 Cât despre efortul pe care a trebuit să-l faci cu asigurarea curățeniei unei case atât de mari, te cred când spui că această obligație a devenit, cu timpul, apăsătoare.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Împrejurările. Era ceva gen „vin saptămîna asta”. Putea fi si sîmbată, nu știam. Și, știindu-mi rolul și pe ea foarte tipicară, deși foarte de treabă și drăguță altfel, spălam și o tigaie după un singur ou prăjit sau dădeam cu mopul întruna.
      Ceea ce, oricine orice-ar zice, nu e-n firea mea neam :)))
      Tot acolo am învățat că covoarele au franjuri care și ele trebuie să stea drepte… Chestie ignorată total înainte și după…!

      Apreciat de 1 persoană

    2. Mi te imaginez îndreptând franjurii covoarelor.🙂

      Apreciat de 1 persoană

    3. Issabela spune:

      😂😂😂😂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.