Spinii coroanei

Pinterest

Erau odată un băiat și o fetiță care s-au născut cam în același timp și au crescut împreună.
Când erau copii se jucau de dimineața până seara și numai apusul soarelui îi mai despărțea, până răsărea iar. Trăiau ca în rai cu părinții lor și cu prietenii de joacă și cel mai mare necaz al lor era când ploua afară.
Pentru că se îndrăgeau atât de tare, își făcuseră un semn al lor, pe care îl știau doar ei, să se recunoască în jocuri mai ușor: clipeau de trei ori la rând.
Credeau că va fi așa până la sfârșitul lumii, dar au crescut și n-au apucat să-și dea primul sărut, că viața a început să-și arate colții.
A venit într-o zi o furtună mare de tot, care a luat multe case pe sus și împăratul locului i-a dus apoi pe cei ce mai rămăseseră prin alte zări, unde era mai sigur să trăiască.
Mai aflau unul de altul pe câte-o aripă de vânt sau rază de soare și-și trimiteau gânduri, cu nădejdea regăsirii.

Pinterest

Apoi a venit un război mare cât zece furtuni, care a pustiit multă parte bărbătească și a făcut să curgă multe lacrimi de femei și copii.
Câmpurile erau pline de răniți de nerecunoscut și, ajutând și ea cum putea, într-o zi a trecut pe lângă un rănit care gemea. S-a uitat la el, s-a aplecat, rănitul a deschis ochii și a clipit de trei ori la rând. Apoi i-a închis la loc și fata, încremenită de uimire și disperată, a fugit repede după cele necesare să îl curețe si să îl ducă de acolo, dar nu l-a mai găsit.

Soldat rănit, A. Băeșu – Muzeul Virtual

A plâns și-a trăit mai departe.
Fuseseră cuceriți de împărăția vecină și, fiind tare vrednică și frumoasă, fiul împăratului nou pusese ochii pe ea.
Ea – ce să facă, nu mai avea pe nimeni pe lume și, pentru că fiul împăratului îi promisese că are grijă de oamenii rămași și vedea că e om de cuvânt, a acceptat să se mărite cu el. Spera în împăcare și liniște și, dacă îi fusese dat să le aducă, atunci ea se simțea datoare să încerce.
S-au pregătit cu mare alai pentru ziua nunții, cu haine frumoase și mâncare bogată pentru toată lumea, căci ceruse să vină cine vrea la nunta ei și căpătase învoire. Împăratul care le cucerise împărăția era bătrân și pe ducă, iar fiul, îndrăgostit, o asculta ca pe un oracol.
În ziua nunții, cu toate porțile palatului larg deschise și înconjurată de mulți dintre cei dragi, sub un soare sclipitor, mireasa orbea toate privirile.
Mulțimea de preoți slujitori se îndrepta spre ei și, când ajunse în dreptul lor, un preot se desprinse cu cele două coroane spre noii și tinerii împărați.
Când preotul ajunse în dreptul miresei, mireasa își ridică ușor voalul și clipi de trei ori. Apoi, văzând cum tremură coroana în mâna preotului, își trase voalul la loc pe ochi.
Ca pe o coroană de spini a primit coroana din mâna lui câteva clipe mai târziu. Dar și-a zis că trebuie s-o poarte.

Pinterest

Muzica si dansul au început și trei zile și trei nopți au cântat, au mâncat și au dansat în mare veselie toată lumea.
Treburile împărăției mergeau bine. Împarateasa născu o fiică si iarăși fu sărbătoare mare. Era un copil atât de frumos și ea atât de bună, că nimeni nu s-a gândit să se supere că nu-i băiat.
Fetița creștea liberă la palat și avea voie să facă cam tot ce voia. Își făcuse un băiețel prieten, de care nu se mai despărțea. Împărăteasa, fata noastră veche, vru să știe cine e și să-i cunoască părinții. Îl chemă în vizită și, pe măsură ce se apropia băiețelul, împărăteasa se schimba la față. Mersul și vorba băiețelului îi erau mai cunoscute decât își era ea însăși.
A doua zi, cu spaimă și speranță în suflet, merse să-i vadă tatăl și mama. Și află că tocmai plecaseră departe, peste zare.
Plânse fetița cea mică. Iar mama o mângâia pe păr și-i spunea să stea liniștită, că, dacă se îndrăgiseră atât de mult, sigur se vor regăsi într-o zi.
A mai trecut un timp lung, cum știe el să treacă. Alt împărat de prin vecini se trezi peste noapte că vrea împărăție mai mare și veni cu oaste adunată peste ei toți. Era puternică armata lui și i-au spulberat destul de repede.
Împărăteasa a fugit în munți, cu fata și cu cei ce au putut să o urmeze. Împăratul se stinsese în urma unei răni grele. Auzise ea că erau acolo, în munți, grupați mai mulți luptători care voiau să își recucerească împărăția. Din om în om și fiind toți bucuroși de venirea lor, dădu peste căpetenia haiducilor, care era chiar prietenul fetei ei, băiețelul… Câtă fericire a fost pe ei să se regăsească nu se poate spune în cuvinte. Câte lacrimi a vărsat împărăteasa și pentru ce, iarăși e de nepovestit.
Când s-au mai liniștit, l-a întrebat pe haiduc de tată și de mamă. Nu erau cu el. Mama-sa pierise de o molimă de curând și taică-su plecase singur prin alte părți unde mai era nevoie.
Știind-o acum pe cele mai bune mâini pe fata ei, împărăteasa se simți dintr-o dată sfârșită de toate și zise că se duce undeva, la o mânăstire, să se odihnească.
N-au vrut s-o lase, dar nu au avut ce-i face.
Au mai trecut ani. Oastea țării s-a refăcut, pădurile erau pline acum de haiduci înarmați care au plecat să își ia tronul înapoi. Cuceritorii au fost atât de surprinși și se gospodăriseră atât de prost, încât i-au înfrânt haiducii noștri cu pierderi foarte mici.
Acum fetița de împărăteasă și băiețelul care se jucau odată împreună în curte aveau să devină împărați de drept, în dragostea și în fericirea tuturor.

Pinterest

În ziua nunții lor, cu porțile palatului larg deschise din nou ca în zilele bune de odinioară, în atâta fericire în care pluteau cei doi, un singur nor comun și nespus aveau și inima le bătea puternic, crezând într-o ultimă minune.
Și au văzut, în toiul uralelor mulțimii, două umbre îndreptându-se din părți opuse spre palat încet.
N-au mai ajuns. Când umbrele s-au apropiat, se putea vedea cum s-au oprit unul în fața celuilalt, cum au stat nemișcați câteva clipe și apoi cum și-au căzut unul altuia în brațe. Ce nu se putea vedea, dar se poate ghici, e că n-au mai avut nevoie de niciun semn de recunoaștere.

weheartit.com

Erau, în sfârșit, împreună. Au trecut, desigur, și pe la palat, dar după nuntă au plecat să trăiască liniștiți și singuri câte zile mai aveau.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și dincolo de ele, căci se știe că poveștile sunt nemuritoare.

34 de comentarii

  1. Uau. De-a dreptul captivantă. Iar cu acest pasaj: – „Ca pe o coroană de spini a primit coroana din mâna lui câteva clipe mai târziu. Dar și-a zis că trebuie s-o poarte.” – te-ai autodepășit. ☺️👏👏

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.