TheoLogikon

Se hotărî, după ce tot privea de cîteva zile spectacolul halucinant, aleatoriu la postarea unei cunoscute oarecare. Scrise și ea un Amin, dar fără semnul exclamării, i se părea mai mult o afirmație decît o exaltare, deși nu ar fi contat în banda rulantă de Amin-uri care curgea nestingherită.

Apoi opri notificările de la postare, gîndindu-se cu oroare comică la necunoscuții participanți la marele Amin virtual care ar urma s-o bipăie.

____________________

Își aduse aminte de mulții ani în urmă cînd își făcuse cont pe facebook. Cu scopul fix de a găsi oameni dragi din trecut, auzise de la prietene de rețeaua asta virtuală și chiar din primele zile se întîlni cu o fostă colegă de facultate.

Bucuria a fost atît de mare, nu era atunci messenger, nu erau like-uri și emoticoane, s-au regăsit imediat, avînd cont amîndouă și-au vorbit așa, primitiv dar cît de uman, direct și public. Publicul era atunci alcătuit din alți vreo zece prieteni cunoscuți bine și, privind înapoi, i se părea acum grădina Eden a facebook-ului.

A fost așa o perioadă. Cuvintele alea simple schimbate de sărbători, binețele date din cînd în cînd, cîte-o întîmplare comentată împreună.

Apoi au început să apară. Ușor, într-o progresie constantă și invers proporțională cu valoarea efectivă a oricărui act sau fapt, au apărut știrile publicate on-line, urmate rapid de știrile false. Pozele, care, într-un final, au acaparat tot. Cu sau fără mesaje, cu sau fără sclipici gif-at. Citatele, emoticoanele, inimioarele.

Și rețeaua a devenit, în timp și fără întoarcere, o expunere frivolă de mîncăruri, destinații exotice, știri fake, rugăciuni febrile și mesaje frumoase cu ocazia…, Cuvîntul inițial pierzîndu-se aproape de tot într-un hău curcubeic.

Observase chiar un tipar înainte de cele două mari sărbători creștine din an: partea care le nega vehement și partea care se axa pe ele, ca pe un număr virtual ce necesita o executare reușită.

Și se gîndea din ce în ce mai des că între extremismul unor injurii a la Charlie Hebdo asupra unor lucruri totuși sfinte pentru unii dintre noi la habotnicia unor binecuvîntări date dintr-o calitate imaginară de mare preot al propriului profil de facebook asupra amin-urilor comentatoare nu-i nici o diferență.

Ba chiar asupra cuvîntului binecuvîntare se opri mai îndelung, tot din cauza generalizării lui și-și vîntură prin minte persoanele cunoscute utilizatoare de binecuvîntări ad-hoc… pînă, prin excludere elementară, rămase cu doar doi oameni în textul cărora ar simți îndreptățirea morală a folosirii acestui cuvînt deosebit. Și care, ca un făcut, îl spun atît de rar încît parcă chiar face ce trebuie.

Și mai observă, cu bucurie interioară nedisimulată, decența, discreția, uneori aproape absența de la astfel de manifestări a celor în a căror judecată mai credea. Căci există o anume demnitate în a-ți purta credința, fie de om religios, fie de ateu.

____________________

… Apoi hotărî că nu mai avea să mai contribuie la operațiunile de bifare virtuală bianuală a unei credințe ostentative. Îl șterse de tot, după alte cîteva gînduri scurte pe cuvîntul scris și pe lîngă el și închise laptopul, șoptind un Amin încet și lung în aerul tare al dimineții de aprilie.

Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți (Nicolae Steinhardt).