Chiriașii

pinterest

Nu știu să spun ce anume mi-a declanșat amintirea asta. Ceva anume din această dimineață, desigur vreun detaliu mic și proustian, care mi-a readus în minte toată întîmplarea. Probabil glumele la modă cu pijamale de pe facebook…

Aveam vreo 21 de ani, plecasem de acasă, mama divorțase și închiria camera mea. Dădeam mai rar pe acolo și senzația era tare ciudată.

Să vezi lucruri străine, înșirate în ordini străine într-un loc unde-ai stat, dormit și visat douăzeci de ani. Parcă ești și nu mai ești acolo, e-al tău total și nu mai e nicicum locul ăla, nici nu știu să descriu exact. Un atașament de care înțelegi că trebuie să te desprinzi și asupra căruia începi să-ți pui întrebări tardive.

Nu i-am cunoscut pe toți chiriașii, mai mult de șase luni nici nu cred că a stat careva, dar măcar o dată cred că i-am văzut pe fiecare, de obicei întîmplător.

O mai țin minte pe o fată de-o seamă cu mine, Ancuța. Era o fată simplă, frumușică foc, cochetă, care a spus de la început că o dată la două săptămîni se întîlnește „acolo” cu prietenul ei. Care, ne-a destăinuit destul de repede, era însurat. Se iubeau sau îl iubea cumplit și eu am înțeles atunci cel mai clar că nu voi mai dormi în patul meu de copil niciodată.

Dar Ancuța era lipicioasă și harnică și de cîte ori mai treceam pe acolo nimeream la cartofi prăjiți. Așa am început să fim prietene și să-mi spună cît o usucă relația ei, din care nu se poate rupe. În timp, ușor, nici nu mai știu cum dar cu intenția asta anume, i-am făcut cunoștință cu Robert, un amic simpatic dintr-o gașcă de atunci, părea că s-au îndrăgostit pe loc, el stătea singur, ea s-a mutat apoi la el, ne-am mai văzut o perioadă, erau încă împreună, apoi nu mai știu de nici unul.

Mai țin minte și un cuplu, tot tineri, căsătoriți. Simpatici, de treabă, comunicativi. El lucra numai noaptea, fapt care a fost luat ca atare. Din cînd în cînd îmi dădea casete cu rock sau folk, spunea că le-a primit, lui nu-i plac și n-are ce face cu ele. Pînă într-o după-masă, eram întîmplător acolo, cînd a bătut cineva la ușă tare, s-o spargă aproape. Era poliția, au mai chemat și pe o vecină găsită acasă și și-au spus scopul: percheziție.

Mască, nu de-aia de azi…, am rămas. Am aflat apoi rapid că Marian – așa-l chema pe chiriaș, pe ea nu mai țin minte – spărgea noaptea, împreună cu alții, mașini și fura din ele ce găsea, apoi le vindea. Au găsit – erau doi polițiști – la ei în cameră ceva casetofoane de mașini și alte obiecte, le-au luat și au zis că trebuie să caute prin toată casa. Atunci am înțeles instant ce era cu casetele alea rock cu care „nu avea ce face”, m-au scuturat fiorii de idee, dar, cînd polițiștii au ajuns în camera unde erau lucrurile mele și le-au văzut, am zis fără să gîndesc prea mult că alea-s ale mele. Apoi mi-a părut rău, erau totuși niște casete furate de la alți oameni, iar reacția mea fusese pur și simplu o reacție de studentă de după ’89 rămasă cu respingere față de ideea de poliție română. Am vrut să le zic adevărul, să le ia și pe ele… dar m-am uitat la ei, scriau serioși și duri procesul verbal cu ce găsiseră și mi s-a făcut frică. Mi-am zis că, dacă le spun că am mințit, poate cred că am mințit cu toate și cine știe ce mai iese sau ce mai iau. Am tăcut și le mai am și azi pe casete, undeva, pe sub pat, într-o cutie, împreună cu celelalte adunate in timp. Și a dispărut și Marian cu nevasta din casă.

Într-o altă dimineață oarecare am trecut, tot așa, pe acasă, pur și simplu. Și din camera mea iese, în pijama din aceea standard, de finet cu dungi verticale, cum cred că numai pe la bunici mai văzusem, adică nu trening, tricou, din astea, un tip. Părea de-o seamă cu mine, brunet, înalt, frumos foc. Rămînem amîndoi blocați în hol:

– Cine ești…?
– … Dar tu cine ești…?

Și așa am făcut cunoștință și cu Iuri. Din Basarabia, student la Arte, nici nu credeam că poate să existe un băiat așa de frumos și de blînd totodată.

… În lunile alea am început să trec mai des pe acasă. Și m-am trezit că-mi căutam chiar pretexte. Îmi plăcea Iuri foarte mult… dar, cum să zic, îmi plăcea ca un tablou foarte reușit la care mi-era drag să mă uit îndelung acolo, în peretele lui, îmi plăcea să vorbim din toate, să-mi povestească cum e la el…

Mă împrietenisem în perioada aia bine și cu o colegă de facultate de la altă secție, Lorena. Avea și ea o garsonieră a ei, mai dormeam și pe la ea, eram des împreună, era singură, cu poveștile ei și ea. Într-o zi m-am dus cu Iuri la ea, nu știu de ce mi se părea mie că se potrivesc împreună. Și chiar s-au potrivit, îmi mai povestea Lorena apoi cum se-ntîlnesc, merg la film, de mînă, apoi s-au sărutat… Cu un nod ciudat în gît și-o ridicare din umeri – nu asta voisem…? – m-am bucurat pentru ei.

Într-o altă seară oarecare, eram tot la mama acasă, a bătut Iuri la ușa mea. Să ne luăm la revedere, că mîine pleacă, se mută, nu mai știu unde și de ce.

Și am vorbit, atît de calm și de simplu, despre viață, despre toate și despre nimic, iar la plecare, din blocul lui mare cu schițe pe care îl răsfoisem de cîteva ori, a scos o foaie și mi-a dat-o. Era portretul meu, în creion.

Nu mai știu de atunci nimic nici de el, nici de Lorena, am pierdut toate legăturile.

La scurt timp după aia, mama a vîndut apartamentul și nu am vrut să îmi iau nimic din el, haine și cărți ale mele erau deja la mine. Abia după ce s-a încheiat totul și era prea tîrziu, mi-am adus aminte de portretul lui Iuri și de seara aceea stranie în care îmi repeta numele și îmi spunea că îi place cum sună, cînd ne luam adio, cu urări de bine.

Am fost atunci atît de mirată și plăcut suprinsă de gest, de tot, încît nu mă mai gîndeam la nimic, mi-era bine, uitasem de darul lui…

Uitat a rămas pînă azi. Iar acum e doar o poveste, una doar dintre atîtea în care am fost sau pe lîngă care am trecut în timp.

29 de comentarii

  1. Minunate amintiri! Ciudat cum mulţi oameni sunt apropiaţi de-o clipă şi pe urmă pleacă fără să mai revină! Ar fi plăcut ca şi ei când se gândesc la trecut să îşi amintească măcar cu o srângere de inimă asemănătoare clipa! 🙂

    Apreciat de 4 persoane

  2. Îmi plac mult poveștile din povești, mai ales dacă sunt adevărate, iar tu povestești atât de frumos, Issa!
    Mi-ai amintit de un portret în creion (al meu), din adolescență, pe care mama l-a înrămat, fiindcă era reușit, deși din profil. Eram undeva la o stațiune cu părinții când un pictor stradal mi l-a făcut și cred că aveam 17. 🙂
    Știu sentimentul când acasă la părinți nu mai e acasă, fiindcă ai plecat, dar îmi pare că asta e lecția vieții, să nu ne atașăm de lucruri…deși e trist.

    Apreciat de 3 persoane

    • Și mie, să-mi aduc aminte 🙂
      Mari surprize găsim cîteodată în noi înșine, dar noi umblăm disperați după alea exterioare – hai, că m-a apucat filosofia, e timpul să ies după pîinea de toate zilele :))
      Mulțumesc, te pup…!

      Apreciat de 2 persoane

    • 😁😁 merci frumos!
      Și mie-mi plăcea, dar greu de definit cum, la vîrsta aia, cred eu azi, iubirea sau ce e are prea multe nuanțe și denumiri care se tot estompează pe parcurs, pîna rămîne esența. Dacă e 🙂

      Apreciat de 2 persoane

    • E adevarat! Si eu ma tot gandesc la o dragoste adolescentina care s-a finalizat in nimic…si totusi e cea care-mi vine in minte cu cea mai mare placere, poate pentru ca e aia cea mai curata, chiar daca cu atatea nuante, cum zici tu.

      Apreciat de 2 persoane

  3. Eu cred că fiecare persoană din viața noastră ( chiar de se reține o clipă, o zi, câțiva ani sau chiar toată viața) nu este o întâmplare. Toți oamenii care ne apar în cale își au rostul lor în existența noastră. Ei sunt ca o binecuvântare ori blestem, ca o lecție sau ca o armonie care durează un fir de secundă… Peste ani, în diferite momente de amintim de unii cu plăcere sau cu bucuria că nu s-au reținut la noi in viață 🙂
    Iți doresc să întâlnești doar oameni care vor deveni amintiri plăcute așa cum a devenit autorul portretului tău!
    O zi frumoasă și optimistă!

    Apreciat de 2 persoane

    • … știu că așa se spune, dar personal încă nu am descifrat exact locul întîmplării în existență 🙂 aș vrea să cred însă că așa e 🙂
      mulțumesc, îți doresc cu drag același lucru!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.