arhivă evident că personală

Totul a început vineri, când am primit avizul că a sosit coletul din… Coreea – nu-ntrebați care, comandat cred că anul trecut. Asta ca să arăt că n-am ieșit de dor în oraș, deși mi-e.

Deci o adevărată excursie, în vederea căreia m-am pregătit temeinic pentru luni. Nu mai știu ce pretexte am învârtit luni, dar am ajuns azi, marți, la oficiul poștal respectiv.

Întâi am probat masca. Aveam, în sfârșit. Un chilipir de la emag – băgate săptămâna trecută, cu 3 lei bucata, fără adaosuri, tva etc, act caritabil.

E bine c-am probat-o, să nu plec nervoasă la drum, că am observat instant cât de groaznic e cu ea și că mi se aburesc ochelarii la fiecare expirație. Am aflat repede apoi de la prieteni că masca, deși pare identică din toate unghiurile, are o parte superioară, cu un fir metalic în ea ce se pliază pe nas și abia apoi, peste, pui ochelarii. Am povestit, că poate mai există cineva ca mine, căruia nu-i dă prin cap.

arhivă personală

În fine, ies din casă spre metrou – dor mi-era și de drumul ăsta… Gol, dar ca să vezi, la traversat – mașini ca inainte.

arhivă personală

La metrou – decent și-aici, că și de peron și metrou gol îmi era la fel de dor… ajunsese de ziceai că la orice oră iese valul de elevi de la liceu sau de oameni de la serviciu.

arhivă personală

La Unirii – lume, trafic aproape firesc, măști rosii, negre, albastre, după buget. Magazinașul cu genți și trollere de la Unirii 1 era, spre surprinderea mea, deschis. Interesant, poate știe patronul ce nu știe călătorul.

arhivă personală

… În zăpușeala aia care se crease în spațiul infim de aer dintre mine și mască, mă gîndeam numai la textele, tone, citite despre ăștia micii cu fulare iarna, că nu ar trebui să le punem, căldura întreține microbii, care încep să colcăie mai abitir. Ok, dar corona e virus și de el am citit că, din contra, tocmai de căldură ar fi ucis.

Cine să mai înțeleagă organismele microcelulare…

Un alt inconvenient a fost că, jumătate de drum, pân-am uitat, conform legilor Murphy probabil, m-au mâncat într-o sinestezie totală ochi, nas, urechi, față, mâini, tot.

Alte 15 minute am stat la 133. Dar să nu-l bârfesc prea tare, că despre programul STB nu m-am informat, recunosc. Cald, umbră, liniște, nu mă plâng.

arhivă personală

Ce-am văzut nou e că toată lumea trece acum bulevarde fără trecere de pietoni, așa, ca-n orașele de provincie seara când nu prea trec mașini, pe unde apucă. Sau poate e așa doar la Timpuri Noi.

La oficiul poștal 6 m-a enervat maxim o taxă suplimentară de 40 lei, pentru statul român, dar după câteva replici de ceartă mi-am adus aminte că viața e scurtă și unică și ne-am despărțit amice, eu și funcționara.

arhivă personală

Nu sufăr nicicum de bodegi, restaurante sau magazinașe închise. Nu-mi lipsește forfota din jurul lor. Dar niște covrigi calzi, umpluți sau nu, da…

Lângă o Trenta Pizza deschisă am găsit și-un chioșculeț cu cafeaua mea de doi lei. Era 3.00, preț de pandemie, dar ce mai conta.

arhivă personală

Îmi place liniștea din oraș. Nu sufăr de claustrofobie, de singurătate, ba chiar o mai caut, de izolare sau depresii.

Singurul disconfort e starea ciudată de firesc și nefiresc simultan, de care nu scap de când a început povestea asta.

Și da, nu pot să vorbesc prin mască. Încă. Nu știam despre mine că-s așa de anacronică.

La un moment dat, stând pe-o bordură mai înaltă în stație la autobuz, am găsit și-o pană. M-am uitat în jur, era doar ea, drept în fața mea, am luat-o și m-am gândit că poate nu-s singură pe drum.

arhivă personală

Acestea fiind întâmplate, urmăriți și voi cam cum și dacă mă mai manifest în următoarele două săptămâni, că poate m-am întâlnit cu corona. Sau poate îl am deja. Sau poate l-am avut și n-am avut habar.

Doar trăind aflăm.