Sînziana

pixabey

O cheamă, să zicem, Sînziana. Foarte greu i-am ales un alt nume, pentru că o știu atît de bine încît mi-e să nu-i zic din greșeală pe cel adevărat. Iar numele adevărat îmi pare atît de al ei, că parcă un altul nu i se potrivește nicicum.

Acum, în clipa în care scriu, trebuie să aibă deja 21 de ani și e pe undeva, se spune, prin Anglia, unde cică ar fi ajuns „curvă”, „ce altceva”.

Eu o cunosc de la 14.

Prima oară când am văzut-o în curtea vărului meu, să-i zicem Titel, am fost foarte mirată. Nu m-am prins, de unde să știu că o regiune întreagă a țării trăiește acum din copii în plasament care, în cel mai bun caz, le fac treburile casnice. M-am gîndit că-i fetița vreunei vecine mai sărace, trimisă să ajute sau orice variantă de acest gen.

Pentru că asta făcea toată ziua. Toată, clipă de clipă, cît am stat eu la ei, deci clar că și înainte și după.

Toată ziua era plină de:
– Sînziana, ia adu și tu cana aia…
– Sînziana, scutură și tu pătura din camera…
– Sînziana, spală vasele, că am musafiri…
– Sînziana, ia dă puțin cu mătura pe hol…
– Sînziana, ai băgat mașina…?
– Sînziana, vezi c-a terminat mașina…
– Sînziana, du-te de mai ia două pîini, că n-ajung…
-Sînziana, adu ligheanu’ albastru-ncoa… vezi și peria.

În fine, mă opresc aici, ideea e vădită și, pe la vreo 16 ani, deja pe chipul Sînzianei începusem să văd grimase cînd era întoarsă cu spatele la cea care-o tot striga, nevasta vărului, să-i zicem Aristița.

Cînd eram și cu fii-mea, se jucau împreună cît era ziua de lungă, Sînziana era foarte prietenoasă.

Sigur că, în toiul oricărui joc, auzeai prin curte refrenul:
– Sînziana, ia adu sau fă tu cutare…

La un moment dat n-am mai rezistat și i-am zis Aristiței s-o lase-n pace, că aduc eu nu-știu-ce era de-adus.
Și-mi zice scurt Aristița:
– Ce te bagi tu, las-o, că și-așa n-are ce face.

Așa că nu m-am mai băgat de-atunci.

… L-am întrebat inițial pe Titel ce-i cu Sînziana, cine e. Mi-a povestit.

Era primul astfel de copil luat de ei să îl crească. Și primul pe care îl vedeam eu de aproape și aveam să-l cunosc mai bine.

Ne-am împrietenit foarte repede. Sînziana avea o candoare și o blîndețe incredibil de mari pentru felul în care mi se părea mie că trăiește. Dar asta a fost doar la 14 ani.

Tot în anul acela, țin minte că în primul weekend care-a venit era o sărbătoare mare, multă forfotă, pregătiri etc.

Sînziana era foarte, foarte bucuroasă, se gătea și învîrtea cu cele cîteva rochițe pe care le avea și tot își făcea de furcă cu codițele împletite, un volănaș care nu stă cumva…

– Un’te duci tu azi, fată dragă, ia zi?
– La bunica! Azi mă duc cu sora mea la bunica!
– Păi tu ai o soră…?
– Dă, uite, stă acolo… și-mi arată o casă puțin mai jos de-a lor, pe aceeași uliță… ne mai vorbim prin gard cînd mă duc să iau lapte, trec pe lîngă ea.
Tot mai perplexă, zic:
– Și bunica…?
– Bunica e-n sat – îmi zice și numele satului, dar, necunoscîndu-l, nu l-am reținut.
– … Și mama, tatăl tău, de ei știi…?
– Da, cum nu. De tata nu știu nimic, știu că bea, dar nu știu cine e. Dar mama e acasă – iarăși un alt nume de sat din împrejurimi.
– Păi și… de ce nu stați, tu și sora ta, cu mama, cu bunica…?
– Sîntem 9 frați. Mama stă cu cei mici. Restul…
– Restul – ca tine.
– Da. Și bunica-i bătrînă.

Și-a plecat capul în jos și-a rămas așa o perioadă. N-am îndrăznit s-o mai întreb un cuvînt, mi se părea că deja tulburasem un dat cu care se obișnuise.

A fost o tăcere scurtă, pînă cînd de la poartă a strigat-o sora ei, mai micuță cu vreo doi ani, diafană și gătită și ea, volănașele și fundițele acelea atît de prețuite la anume vîrste… Tare frumoase erau împreună. Străluceau aproape.

… Am zis 9 frați, pentru că nu mai țin minte exact, dar cred că erau 11. Oricum, cam de la 8-9 încep pe-acolo, din păcate, astfel de cifre cu povești în spate.

Anii următori, pe măsură ce treceau, o găseam pe Sînziana tot mai schimbată. Mai blazată, mai indiferentă.

Faze de genul:
– Sînziana, adu fărașu’!
– Da’ mai lasă-mă-n pace..!
… erau doar suprafața unui suflet care se transforma încet în aisberg.

Iar concluzia, tot de suprafață:
– Obraznică, ce să te-aștepți de la…

Iar am vorbit cu Titel la un moment dat. Nici pe el nu-l mai interesa nimic, era obosit și sătul de toate, nu de Sînziana, ci de propriul lui ansamblu existențial, a dat din umeri, văd, dar ce să fac, eu sînt de dimineața pînă seara la lucru, nu-i treaba mea…

Cum mi se repetase deja că a mea nici atîta nu-i, n-am avut decît să tac și să privesc.

– Nu crezi că e cam… stresată Sînziana?
– Îi dau eu un stres de nu-l poate duce, cum adică, are de toate, nu-i lipsește nimic, ce dacă face și ea un pic de treabă. Las-o, să-nvețe.

… Așa e, sigur, avea și Aristița, nu?, dreptatea ei, putea fi mult mai rău.

Sînziana avusese noroc, ca să zicem așa, mama ei adevărată, cu care se cunoștea, chiar dacă-și erau indiferente una alteia, n-o aruncase din fașă, nu crescuse prin cămine sau orfelinate, nu, o lăsase prin jurul ei, prin curte, cu toți ceilalți, în grija lui Dumnezeu, pînă cînd statul, și mai grijuliu decît divinitatea, a început să-i ia pe rînd și să-i dea, contra unui cost lunar, altor doritori, ca să facă loc puradeilor care mai urmau de venit pe lume în curtea cu pricina.

Cu băiatul lor, al Aristiței și al lui Titel, sincer, habar n-am cum se-nțelegea Sînziana. El era mai mic cu vreo doi ani și atunci, cînd aveau 14, se jucau toți împreună, apoi, în verile următoare, se cam separau – alte cercuri deja. Dar nu cred să fi avut vreo problemă majoră, mie mi s-a părut doar că se ignorau cu desăvîrșire.

Unul dintre multele amănunte care m-au impresionat la Sînziana a fost felul în care se purta cu fiica mea. Cam tot cu doi ani mai mare și decît copilul meu, avea duioșia aceea anume de soră iubitoare mai mare, o grijă aproape maternă, gesturi delicate în tot ce atingea. Avea încă iubire de dăruit.

Era și foarte frumoasă Sînziana, brunetă cu păr lung, des și negru spre albastru, o față ca spuma laptelui proaspăt muls, ochi mari și întunecați și ei la culoare, probabil de trecutele umbre și viitoarele tristeți.

Într-un an, la un moment dat, nu ne-am mai întîlnit. Sînziana nu mai era.

– Dar Sînziana unde-i?
– Cum unde-i? A făcut 18 ani, gata.

Așa-i, uitasem. Se terminase contractul.

– Bine, dar a stat niște ani la voi, nu mai știți nimic de ea…?!? Nu mai vorbiți pe nimic, nu mai păstrați o legătură…?
– Cic-ar fi prin Anglia, am auzit.
– Și? Cum se descurcă, ce face?
– D-apoi cine-o știe, curvă, ce să fie.

Și niște povești scurte, cum c-ar fi luat-o deja razna de pe la 17, că se-nhăitase și umbla cu cutare și cutare, băutură, discoteci, turnase și-un copil, lăsat pe-aici înainte să plece, din astea.

Și gata, că subiectul era încheiat. Ridicări din umeri, Aristița și Titel aveau acum în custodie doi băieței noi, micuți și ei, de gimnaziu, care trebuiau învățați să trebăluiască. Uite-i, dar întîi să se ducă să le ia niște medicamente.

Mă bucur cînd aud, deci totuși există grijă.
– Ce medicamente, zic, ce-au pățit?
– A, nu, nimic, cînd ți-i dau să-i ții, la unii îți dau niște pastile să stea mai liniștiți, alții mai fac pe ei în pat, au tot felul de probleme. O dată la trei luni (sau o lună, am uitat eu, n.a.) trebuie să te duci să-ți prelungească rețeta.
– … Și nu trebuie sa iei copiii cu tine, să-i vadă, să…? Poate între timp sînt mai bine sau poate le schimbă pastilele…
– Nu-i nevoie, că-ți dă și fără.

………………………………

Dialogul acesta, ultim, ca despre un produs cu termen de garanție și instrucțiuni de utilizare, a avut loc în 2018, de-atunci n-am mai fost. E puțin ciudat, m-am tot gîndit după aia, că Aristița se ducea la o clinică obișnuită, de familie, or rețetă cu medicamente „să stai mai liniștit” nu poate da decît un psihiatru, din cîte știu. Nu știu însă după ce criterii se aleg cei care „nu stau linistiți” sau ce medicamente li se dă. Nu înțeleg multe din interiorul acestui sistem, eu am povestit doar ce am văzut din exterior și nu am nici cum să întreb, că „nu e treaba mea”, dar exact așa a fost dialogul respectiv.

31 de gânduri despre „Sînziana

  1. Eu am în vecini două familii cu copii adoptați. Foarte greu și cu multe cheltuieli au făcut adopțiile. Sunt oameni de calitate, au dorit adopția. Sunt des inspectați de autoritatea tutelară, probabil de foame (a autorității).

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cei adoptați au alt… „regim”. Sper că și sufletesc… mă gîndesc că, la infernul sistemului de adopții de la noi, despre care am citit atîtea, trebuie să ți-l dorești pe copil cu adevărat ca să mergi pînă la capăt.
      Și copiii „în plasament” sînt inspectați pe hîrtie, de aceeași foame probabil.

      Apreciat de 2 persoane

  2. Înfiorător! Mă întreb acum, unde-i binele acelor copii? Că e mai bine decât le-ar fi acasă sau în centre de plasament, nu contest. Măcar au o masă caldă. Pentru care se pare că muncesc nedrept de mult. Nu-nţeleg, oamenii ăştia îşi iau scalvi când iau astfel de copii în grijă? Că statul… ok, statul. Dar te obligă statul să exploatezi copilul ăla?

    Apreciat de 2 persoane

    1. Nu statul, ci caracterul probabil te „obligă”. Și probabil există și un caracter colectiv, mulat pe statul aferent.
      … Mi-e greu să fiu obiectivă iarăși. Mai ales cînd nu ai ce să faci și cum să intervii. De raportat n-ai ce, are „ce-i trebuie” în general, nu poți raporta că nu-i iubit copilul. De luat la mine, nu am unde, sîntem cameră pe cameră, nici nu mi-ar da legal, că trebuie (copilul luat) să aibă camera lui separată, spațiul lui scriptic și teoretic.
      Practic, Dumnezeu cu mila și mult noroc, dacă se poate.

      Apreciat de 2 persoane

  3. Of, ce trist. Și cred că sunt atât de multe povești din acestea, ce se derulează zilnic…
    Aș vrea să cred că această chestie numită „lume” va putea fi, într-o bună zi, puțin mai bună.
    Zi bună, Issa. Dureroasă, deși foarte frumos spusă, această poveste de viață. ☺️

    Apreciat de 1 persoană

    1. ce crezi, că eu nu văd 😦 dar ce să fac, refuz să mă culc, îi las pe ăia 2-3 care vorbesc aiurea de-o parte și mă uit la al 4-lea, cu speranța ca-i treaz, ca mine 🙂
      oricum pandemie de iubire generală n-a fost nicicînd pe pămînt.

      Apreciat de 2 persoane

  4. Dincolo de abuzul infiorator al pastilelor de linistire, pentru care probabil ca unii ar trebui sa intre la puscarie dupa legile romane, o mai fi intrebat-o cineva, de-a lungul anilor, ceva pe fata aia? Cum ii e, cum e tratata, ce-i place si ce nu? Ca de incasat se pare ca multi au incasat de pe urma ei, o intreaga structura…

    Apreciază

    1. Pe băiețelul care făcea în fiecare noapte pipi involuntar în pat, dar ziua era cel mai normal copil l-am cunoscut cîteva zile doar, la altcineva. Pe cel cu „pastilele de liniștire” iarăși la altcineva, cîteva ore și părea și el normal. I-am adunat eu în final și pe ei, pentru că nu știu să scriu mai mult separat.
      Sînt traume netratate corect sau chiar ignorate, cu care vor rămîne…
      Cel mai trist mi se pare că acestea sînt cele mai obișnuite „cazuri”, nicidecum ororile pe care le mai citești prin ziare despre viața într-un cămin de copii. Și tot în derivă sînt.
      Nu, pe fată nu o întreba nimeni nimic. Repet, avea masă caldă, cum nu mai știu cine a zis, era curată, mergea la școală, mi se pare chiar că a terminat liceul, fără bac. Atît. Pe vremea aia parcă era 600 indemnizația (sau cum s-o chema) lunară, acum sigur a trecut de 1000 sau mai mult și asta în Moldova e o sursă de venit serioasă pentru foarte mulți și principalul subiect lunar de discuții.

      În schimb cunosc în București pe cineva care a luat tot așa doi băieți să-i crească, pe lîngă băiatul lor. Nu i-am văzut, dar după cum o știu pe ea, cum vorbește de ei și faptul că au peste 20 de ani acum și aud mereu că lucrează cu băiatul lor la firmă și că stau în continuare cu ei acasă mă face să cred că, excepțional, uneori sînt tratați și ca propriii copii ai celor ce-i iau în grijă.

      De afacerile cu pastilele „de liniștire” date de medicii de familie fără consultații tot din interior poți afla. Dacă ajung vara asta (!!), o să fiu mai atentă.

      Apreciat de 1 persoană

    2. Peste tot sunt oameni buni si oameni rai, categoric mai multi din prima categorie. Dar statul e dator sa vegheze asupra acestor copii si sa-i apere de oamenii rai. Un ghinion le e suficient, nu au nevoie de mai multe.

      Apreciat de 1 persoană

  5. Sunt oameni și oameni, familii și familii. Unii se implică exact așa cum ai pomenit și îi tratează ca făcând parte din famile, alții îi trateaza drept servitori, deși trăiesc din banii pe care îi primesc.
    Cunosc vreo patru familii care au luat copii în plasament. Și am văzut implicare și educațional și sentimental.
    Locatie: judetul Iași … asta ca să nu generalizăm.
    Așa cum o să iau partea românilor de oriunde, că așa mi se pare corect la fel iau partea moldovenilor.
    Am venit cu acest comentariu și pentru că un timp am lucrat la o firmă din sud, care avea puncte de lucru în toată țara. Deși, fără lipsă de modestie se vedea eficiența moldovenilor, patroana avea mereu comentarii răutăcioase pentru „ăștia de la Moldova” (!)…
    Iubirea, respectul, caracterul, educația omenia depind de multe, dar nu depind de locația geografică.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Eu numai acolo am văzut, ca fenomen de masă, să-i zicem. Mai cunosc Oltenia, ca regiune, bine, dar chiar nu știu pe absolut nimeni, deși firma zici că e din sud, probabil sînt și pe-aici…
      Mă bucur de ce spui. Doar că, neavînd o privire de ansamblu, cum ai avut tu, spun doar ce-am văzut eu.
      Cît despre Moldova… e o bubă dureroasă, oricum ai întoarce-o. Nu ca să justific răutăcismul patroanei, ci pentru că-s moldoveancă în fapt și pot să compar cum e și cum era viața de zi cu zi. Și nu e o schimbare-n bine.
      Dar… „nasc și la Moldova oameni” (nu mai știu autorul). Întotdeauna.

      Apreciat de 2 persoane

  6. Povestea aceasta se poate multiplica la…nesfârşit! Ştiu poate prea multe poveşti de acest fel. Am avut elevi din această dureros de tristă categorie. Îmi povesteau dramele lor. Am întâlnit şi cazuri fericite, dar puține!
    În încheiere nu-mi vine altceva decât: cine se naşte fără noroc, mai bine ar arde-n foc! O vorbă bătrânească!

    Apreciat de 1 persoană

  7. O poveste tristă, tristă… Da, după 18 ani nu mai sunt sub contract. Teoretic, își câștigă independența. Practic, rămân ai nimănui. La fel se întâmplă și cu casele de copii, din câte știu eu. Într-o localitate pe raza căreia făceam lucrări, aveau o școală, așa-i ziceau, pentru copii cu dizabilități. Cu internat, bineînțeles. Unii își luau de acolo fete mai răsărite un pic și le foloseau ca ajutor în gospodărie. Și Dumnezeu știe cât de departe mai putea ajunge abuzul.
    Mersesem la cineva să-mi dea niște acte pentru un teren pe care voia să-l cadastreze. Se tot învârtea prin jurul nostru o fată ce se vedea că e mai altfel. Luam act de prezența ei fără să o privesc direct, așa cum îndeobște ne comportăm când observăm că unii oameni sunt cu probleme. Dar ea, deși alungată, nu se dădea dusă. Râdea într-una spre mine.
    „Fii cuminte Irino, nu îți e rușine? Domnul inginer are copii mai mari decât tine!” „Da, am și eu o fată ca tine!” am zis eu ca să nu tac și apoi mintea mi s-a fixat pe acel „ca tine” pe care l-am scăpat și îmi spuneam în gând: Doamne ferește! Doamne ferește! „Nu e a mea!” a ținut să-mi precizeze bătrânul. „Am luat-o de la Școală. La anul împlinește 18 ani. Dacă e cuminte și se poartă frumos, oi mai ține-o și după aia. Dacă nu, treaba ei! Să se ducă la Marcel, ăl de o bătea…” El îmi spunea asta mai mult pentru urechile fetei, desigur, care continua să-și facă de lucru prin preajmă. Ea râdea tâmp și se apăra zicând că nu-i place de Marcel. După ce mi-am luat ce-mi trebuia de la acel om, el s-a scuzat că nu mă mai petrece până la poartă fiindcă îl dor picioarele. „Vine Irina cu dvs. să vă treacă de câine!…” Iar ea, cu capul prin despărțitura porții după ce eu deja ieșisem la drum, mi-a șoptit a taină: „Nici de moș nu-mi place! Nu vrei să vin cu tine?” Atunci am râs ca de o glumă. Azi mă gândesc că puteam să mai țin un suflet pe lângă copiii mei. Puteam oare? Nu mi-am pus întrebarea atunci când a trebuit și acum e cam degeaba.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Suflete ale nimănui. Povești în care nu intră nimeni, dar scriptic probabil sînt rezolvate, dau bine.
      Tristă și povestea ta și greu de răspuns…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.