pixabey

O cheamă, să zicem, Sînziana. Foarte greu i-am ales un alt nume, pentru că o știu atît de bine încît mi-e să nu-i zic din greșeală pe cel adevărat. Iar numele adevărat îmi pare atît de al ei, că parcă un altul nu i se potrivește nicicum.

Acum, în clipa în care scriu, trebuie să aibă deja 21 de ani și e pe undeva, se spune, prin Anglia, unde cică ar fi ajuns „curvă”, „ce altceva”.

Eu o cunosc de la 14.

Prima oară când am văzut-o în curtea vărului meu, să-i zicem Titel, am fost foarte mirată. Nu m-am prins, de unde să știu că o regiune întreagă a țării trăiește acum din copii în plasament care, în cel mai bun caz, le fac treburile casnice. M-am gîndit că-i fetița vreunei vecine mai sărace, trimisă să ajute sau orice variantă de acest gen.

Pentru că asta făcea toată ziua. Toată, clipă de clipă, cît am stat eu la ei, deci clar că și înainte și după.

Toată ziua era plină de:
– Sînziana, ia adu și tu cana aia…
– Sînziana, scutură și tu pătura din camera…
– Sînziana, spală vasele, că am musafiri…
– Sînziana, ia dă puțin cu mătura pe hol…
– Sînziana, ai băgat mașina…?
– Sînziana, vezi c-a terminat mașina…
– Sînziana, du-te de mai ia două pîini, că n-ajung…
-Sînziana, adu ligheanu’ albastru-ncoa… vezi și peria.

În fine, mă opresc aici, ideea e vădită și, pe la vreo 16 ani, deja pe chipul Sînzianei începusem să văd grimase cînd era întoarsă cu spatele la cea care-o tot striga, nevasta vărului, să-i zicem Aristița.

Cînd eram și cu fii-mea, se jucau împreună cît era ziua de lungă, Sînziana era foarte prietenoasă.

Sigur că, în toiul oricărui joc, auzeai prin curte refrenul:
– Sînziana, ia adu sau fă tu cutare…

La un moment dat n-am mai rezistat și i-am zis Aristiței s-o lase-n pace, că aduc eu nu-știu-ce era de-adus.
Și-mi zice scurt Aristița:
– Ce te bagi tu, las-o, că și-așa n-are ce face.

Așa că nu m-am mai băgat de-atunci.

… L-am întrebat inițial pe Titel ce-i cu Sînziana, cine e. Mi-a povestit.

Era primul astfel de copil luat de ei să îl crească. Și primul pe care îl vedeam eu de aproape și aveam să-l cunosc mai bine.

Ne-am împrietenit foarte repede. Sînziana avea o candoare și o blîndețe incredibil de mari pentru felul în care mi se părea mie că trăiește. Dar asta a fost doar la 14 ani.

Tot în anul acela, țin minte că în primul weekend care-a venit era o sărbătoare mare, multă forfotă, pregătiri etc.

Sînziana era foarte, foarte bucuroasă, se gătea și învîrtea cu cele cîteva rochițe pe care le avea și tot își făcea de furcă cu codițele împletite, un volănaș care nu stă cumva…

– Un’te duci tu azi, fată dragă, ia zi?
– La bunica! Azi mă duc cu sora mea la bunica!
– Păi tu ai o soră…?
– Dă, uite, stă acolo… și-mi arată o casă puțin mai jos de-a lor, pe aceeași uliță… ne mai vorbim prin gard cînd mă duc să iau lapte, trec pe lîngă ea.
Tot mai perplexă, zic:
– Și bunica…?
– Bunica e-n sat – îmi zice și numele satului, dar, necunoscîndu-l, nu l-am reținut.
– … Și mama, tatăl tău, de ei știi…?
– Da, cum nu. De tata nu știu nimic, știu că bea, dar nu știu cine e. Dar mama e acasă – iarăși un alt nume de sat din împrejurimi.
– Păi și… de ce nu stați, tu și sora ta, cu mama, cu bunica…?
– Sîntem 9 frați. Mama stă cu cei mici. Restul…
– Restul – ca tine.
– Da. Și bunica-i bătrînă.

Și-a plecat capul în jos și-a rămas așa o perioadă. N-am îndrăznit s-o mai întreb un cuvînt, mi se părea că deja tulburasem un dat cu care se obișnuise.

A fost o tăcere scurtă, pînă cînd de la poartă a strigat-o sora ei, mai micuță cu vreo doi ani, diafană și gătită și ea, volănașele și fundițele acelea atît de prețuite la anume vîrste… Tare frumoase erau împreună. Străluceau aproape.

… Am zis 9 frați, pentru că nu mai țin minte exact, dar cred că erau 11. Oricum, cam de la 8-9 încep pe-acolo, din păcate, astfel de cifre cu povești în spate.

Anii următori, pe măsură ce treceau, o găseam pe Sînziana tot mai schimbată. Mai blazată, mai indiferentă.

Faze de genul:
– Sînziana, adu fărașu’!
– Da’ mai lasă-mă-n pace..!
… erau doar suprafața unui suflet care se transforma încet în aisberg.

Iar concluzia, tot de suprafață:
– Obraznică, ce să te-aștepți de la…

Iar am vorbit cu Titel la un moment dat. Nici pe el nu-l mai interesa nimic, era obosit și sătul de toate, nu de Sînziana, ci de propriul lui ansamblu existențial, a dat din umeri, văd, dar ce să fac, eu sînt de dimineața pînă seara la lucru, nu-i treaba mea…

Cum mi se repetase deja că a mea nici atîta nu-i, n-am avut decît să tac și să privesc.

– Nu crezi că e cam… stresată Sînziana?
– Îi dau eu un stres de nu-l poate duce, cum adică, are de toate, nu-i lipsește nimic, ce dacă face și ea un pic de treabă. Las-o, să-nvețe.

… Așa e, sigur, avea și Aristița, nu?, dreptatea ei, putea fi mult mai rău.

Sînziana avusese noroc, ca să zicem așa, mama ei adevărată, cu care se cunoștea, chiar dacă-și erau indiferente una alteia, n-o aruncase din fașă, nu crescuse prin cămine sau orfelinate, nu, o lăsase prin jurul ei, prin curte, cu toți ceilalți, în grija lui Dumnezeu, pînă cînd statul, și mai grijuliu decît divinitatea, a început să-i ia pe rînd și să-i dea, contra unui cost lunar, altor doritori, ca să facă loc puradeilor care mai urmau de venit pe lume în curtea cu pricina.

Cu băiatul lor, al Aristiței și al lui Titel, sincer, habar n-am cum se-nțelegea Sînziana. El era mai mic cu vreo doi ani și atunci, cînd aveau 14, se jucau toți împreună, apoi, în verile următoare, se cam separau – alte cercuri deja. Dar nu cred să fi avut vreo problemă majoră, mie mi s-a părut doar că se ignorau cu desăvîrșire.

Unul dintre multele amănunte care m-au impresionat la Sînziana a fost felul în care se purta cu fiica mea. Cam tot cu doi ani mai mare și decît copilul meu, avea duioșia aceea anume de soră iubitoare mai mare, o grijă aproape maternă, gesturi delicate în tot ce atingea. Avea încă iubire de dăruit.

Era și foarte frumoasă Sînziana, brunetă cu păr lung, des și negru spre albastru, o față ca spuma laptelui proaspăt muls, ochi mari și întunecați și ei la culoare, probabil de trecutele umbre și viitoarele tristeți.

Într-un an, la un moment dat, nu ne-am mai întîlnit. Sînziana nu mai era.

– Dar Sînziana unde-i?
– Cum unde-i? A făcut 18 ani, gata.

Așa-i, uitasem. Se terminase contractul.

– Bine, dar a stat niște ani la voi, nu mai știți nimic de ea…?!? Nu mai vorbiți pe nimic, nu mai păstrați o legătură…?
– Cic-ar fi prin Anglia, am auzit.
– Și? Cum se descurcă, ce face?
– D-apoi cine-o știe, curvă, ce să fie.

Și niște povești scurte, cum c-ar fi luat-o deja razna de pe la 17, că se-nhăitase și umbla cu cutare și cutare, băutură, discoteci, turnase și-un copil, lăsat pe-aici înainte să plece, din astea.

Și gata, că subiectul era încheiat. Ridicări din umeri, Aristița și Titel aveau acum în custodie doi băieței noi, micuți și ei, de gimnaziu, care trebuiau învățați să trebăluiască. Uite-i, dar întîi să se ducă să le ia niște medicamente.

Mă bucur cînd aud, deci totuși există grijă.
– Ce medicamente, zic, ce-au pățit?
– A, nu, nimic, cînd ți-i dau să-i ții, la unii îți dau niște pastile să stea mai liniștiți, alții mai fac pe ei în pat, au tot felul de probleme. O dată la trei luni (sau o lună, am uitat eu, n.a.) trebuie să te duci să-ți prelungească rețeta.
– … Și nu trebuie sa iei copiii cu tine, să-i vadă, să…? Poate între timp sînt mai bine sau poate le schimbă pastilele…
– Nu-i nevoie, că-ți dă și fără.

………………………………

Dialogul acesta, ultim, ca despre un produs cu termen de garanție și instrucțiuni de utilizare, a avut loc în 2018, de-atunci n-am mai fost. E puțin ciudat, m-am tot gîndit după aia, că Aristița se ducea la o clinică obișnuită, de familie, or rețetă cu medicamente „să stai mai liniștit” nu poate da decît un psihiatru, din cîte știu. Nu știu însă după ce criterii se aleg cei care „nu stau linistiți” sau ce medicamente li se dă. Nu înțeleg multe din interiorul acestui sistem, eu am povestit doar ce am văzut din exterior și nu am nici cum să întreb, că „nu e treaba mea”, dar exact așa a fost dialogul respectiv.