Și vine o zi…

arhivă personală

– Aveți grijă și la tramvai, cînd treceți strada…!
– Daaaa, nu sîntem retardați, avem împreună 150 IQ.
„Împreună” fiind trei copii de doisprezece ani.

Ziua-n care-ți iese copilul singur în parc prima oară, cu prietenii.

E ca ziua în care ai aruncat ultimul pampers.

Sau suzeta, în sfîrșit.

Sau ca ziua în care ți-a mîncat prima oară singur. „Mîncat” e mult spus și numai tu știi cît ai rînit după aia la copil, haine și mobilă, dar a fost încă un început și ai fost fericită și atunci.

Ziua primilor pași… o mai știi…?

A primului cuvînt cu statut de cuvînt inteligibil.

Sau ca seara în care a adormit singur prima oară.

Sau ca…

E o zi ca oricare alta, despre care știi că va veni, ca toate celelalte, deși în mersul zilnic ți se pare că ție nu ți se va mai întîmpla niciodată nici una dintre ele.

Ea trece oarecum normal, exceptînd emoțiile clipelor respective în sine, nu o notezi nicăieri, nu o sărbătorești anume, dar înțelegi în suflet că în ziua aceea ceva s-a schimbat.

În tine, în el, între voi, definitiv.

A mai crescut cu o înțelegere a vieții.

Și mai urmează cîteva înțelegeri din astea așa mari, unse cu perceperi mai mici dar esențiale între ele.

Dar vor veni si ele, zilele acelea, tot așa ca azi, ca niște zile obișnuite în care te trezești dimineața și nu știi ce se va întîmpla pînă seara.

Speri doar să fie încă o zi caldă și senină.

Dacă nu aș fi fost mamă, nu aș fi știut. Aș fi știut alte zile, am știut și voi mai ști și alte zile, dar nu pe acestea, cu o taină anume de nepovestit în ele.

arhivă personală

_____________________

Este un răspuns la nominalizarea Roxanei Trandafir, pentru care îi mulțumesc. Și nominalizez și eu fără nume toate Mamele care vor să scrie despre Misiunea lor.

24 de comentarii

  1. Incepusem sa-mi amintesc si eu, in timp ce citeam, abia la sfarsit mi-am dat seama ca-s invitate mamicile. Dar mi-a placut. M-am simtit ca acum 20 de ani, intre povestile mamicilor, in parc. Cu copiii dupa mine, normal.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Când ei au nevoie de noi, permanent, noi ne-am dori puțin timp liber pentru noi, iar când se descurcă singuri parcă ne-am dori mai mult timp petrecut împreună.
    Acceptăm și dăruim, bucuroase, simțindu-ne împlinite!
    Să primești bucurii pe cât dăruiești, că sunt convinsă că vei fi bogată din punctul ăsta de vedere!

    Apreciat de 1 persoană

    • Așa e, sînt ani în care ai da un regat pentru o oră de somn sau o cafea întreagă…! Si-apoi, probabil, invers…
      Pentru mine împlinirea de mamă e mult mai mult decît cea de femeie sau profesională, oricare-ar fi ele. Și dacă scriu și vorbesc așa puțin despre asta, e pentru simplul fapt că e singurul loc pe lume unde nu am dubii, nesiguranță, iluzii și dezamăgiri. E o perfecțiune aici. Morală, că altfel fac și greșeli… :)) ❤
      La fel îți doresc și ție, Ana, din suflet!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Legat de găinuşe îţi povestesc o amintire amuzantă…între mine şi sora mea mai mare e diferenţă de 2 ani.Mergând la găinile bunicii, una mai curioasă a ciupito de o julitură în genunchi.De atunci găinile au devenit teama ei.Eu, deşi mai mică am fost mai curajoasă 😉
    Nu, copii nu am dar retrăiesc copilă prin nepotei!Am doi….Amintirile frumoase se ţin într-un sertar aparte al inimii, daa……..ne amintim ca şi tine, bucăţi ici colo, totuşi ne străduim să le păstrăm!Ştiu că mama era şi încă e alinul nostru la orice durere sau lacrimă, moft am fi avut…avem!😭😤😆💝

    Apreciat de 1 persoană

  4. Si cat de dor imi e de vremurile cand era mic! Uneori il intreb: Bai, unde-i copilul meu, ce-ai facut cu el? Si el raspunde: L-am mancat, vezi ce mare m-am facut?! Uneori il privesc noaptea cand doarme, pentru ca atunci ii recunosc fățuca copilariei, si uneori rad, alteori plang, depinde de momentele pe care mi le amintesc. Exact asa ca tine! El zice ca mamele sunt o specie ciudata. Si eu zambesc, pentru ca stiu ca are dreptate!

    Apreciat de 2 persoane

    • Cunosc, da, fiecare senzație de care zici 🙂 ❤
      Cel mic al meu încă mai e copil, în faza aia teribilistă de nihilism absolut… dacă n-aș fi trecut deja o dată prin ea și eu însămi, la vremea mea, nu știu cum m-aș fi descurcat 😁😁
      Numa' "ciudățenia speciei" ne-ajută :)))

      Apreciat de 2 persoane

  5. Să-ţi spun sincer, ziua în care au ieșit prima dată în parc cu prietenele/prietenii am avut mari griji. Eu sunt mai ca o cloșcă și mi-a fost teamă pentru ei. Credeam că mai au nevoie de ocrotirea noastră, iar ei ne-au demonstrat că facem rău dacă nu avem încredere în ei… și au zburat până în Anglia.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.