Și vine o zi…

– Aveți grijă și la tramvai, cînd treceți strada…!
– Daaaa, nu sîntem retardați, avem împreună 150 IQ.
„Împreună” fiind trei copii de doisprezece ani.

Ziua-n care-ți iese copilul singur în parc prima oară, cu prietenii.

E ca ziua în care ai aruncat ultimul pampers.

Sau suzeta, în sfîrșit.

Sau ca ziua în care ți-a mîncat prima oară singur. „Mîncat” e mult spus și numai tu știi cît ai rînit după aia la copil, haine și mobilă, dar a fost încă un început și ai fost fericită și atunci.

Ziua primilor pași… o mai știi…?

A primului cuvînt cu statut de cuvînt inteligibil.

Sau ca seara în care a adormit singur prima oară.

Sau ca…

E o zi ca oricare alta, despre care știi că va veni, ca toate celelalte, deși în mersul zilnic ți se pare că ție nu ți se va mai întîmpla niciodată nici una dintre ele.

Ea trece oarecum normal, exceptînd emoțiile clipelor respective în sine, nu o notezi nicăieri, nu o sărbătorești anume, dar înțelegi în suflet că în ziua aceea ceva s-a schimbat.

În tine, în el, între voi, definitiv.

A mai crescut cu o înțelegere a vieții.

Și mai urmează cîteva înțelegeri din astea așa mari, unse cu perceperi mai mici dar esențiale între ele.

Dar vor veni si ele, zilele acelea, tot așa ca azi, ca niște zile obișnuite în care te trezești dimineața și nu știi ce se va întîmpla pînă seara.

Speri doar să fie încă o zi caldă și senină.

Dacă nu aș fi fost mamă, nu aș fi știut. Aș fi știut alte zile, am știut și voi mai ști și alte zile, dar nu pe acestea, cu o taină anume de nepovestit în ele.

_____________________

Este un răspuns la nominalizarea Roxanei Trandafir, pentru care îi mulțumesc. Și nominalizez și eu fără nume toate Mamele care vor să scrie despre Misiunea lor.