Film: Miracle in Cell No. 7

O poveste idilică despre iubirea paternă și umanitate.

Atîta frumusețe, duioșie și răutate în cea mai pură stare a fiecăreia dintre ele, atîta durere și fericire absolute n-am mai văzut demult la un loc.

Filmul e turcesc, nu știu dacă sînt ingrediente cinematografice locale, că nu știu mai nimic despre cinematografia din Turcia. Nici măcar vreo telenovelă turcească n-am văzut, să le prind genul.

Dar m-au prins imaginile. Și imaginea, ca tehnică, și locurile de filmare. Excepționale.

Și actorii, și interpretările sînt foarte bune. Și deznodămîntul e puțin neașteptat…

După ce-am scris, că nu scriu niciodată sub alte influențe, am căutat referințe pe net și am găsit la un alt blogger, necunoscut, o descriere în trei cuvinte: film de fete care vor să plîngă. Mă rog, nu erau fix aceste cuvinte, plîngărețe, vor să verse lacrimi, dar cam așa suna. Și, culmea, poate fi luat și așa.

Doar că, chiar dînd subiectul filmului la o parte de tot, rămîn acele imagini mirifice și reale peste care, cu minim suflet și simț estetic, nu poți să treci. Fie și pentru ele, l-aș revedea cîndva, închizînd din nou ochii cîteva clipe, preț de cîteva scene. Pentru cei care sînt impresionabili ca mine, treceți peste ele, merită.

O scenă de ținut minte, după mine, demnă de umanismul filmului, este un scurt dialog dintre fetiță și bunică. Fetița o întreabă ce e în neregulă cu tatăl ei, care are un ușor handicap mental, de rîd copiii de el. Iar bunica îi răspunde că nimic, tatăl ei nu are nici o problemă, doar că mintea lui e de aceeași vîrstă cu mintea ei, a fetiței… Iar felul cum înțelege fetița ideea e neprețuit în mimica de după replică.

Am dedus, tot de pe net, că mai e un film cu același nume, coreean, mai vechi și mai spre comedie, după care ar fi făcut acesta. Nu îl știu și nu le pot compara.

Dar concluzionez că nici bărbații, cei adevărați, nu-și vor pierde două ore degeaba văzînd Miracolul din celula 7, varianta turcească.