Îmi place de cineva. Cum scrie, cum reacționează etc. Îl/o apreciez. Mi se pare cel mai firesc gest. O dată, de două, de zece ori. Comentez o dată, nimic, a doua oară (să se consemneze, frumos, am zis că-mi place) – nimic. Cifra e simbolică, fapt e că, atunci cînd văd că e prea mult timp unilateral, renunț. Mă simt prost, pe bune, tot eu, parcă-s papagal. Ducă-se, oricine-ar fi.

Îi place cuiva de mine. Inimi și mînuțe-albastre, comentarii. Eu răspund. Întotdeauna, oricui. Doar la emoticoane am început să nu, că mă strepezesc puerilitățile astea. Cînd răspunzi așa amabil, celălalt se-ntinde de obicei. Pe mess sau în conversații publice interminabile în care i se pare că a căpătat un drept anume. Iluzie și asta, iar mă simt prost tot eu că am fost prea promptă.

În urma unui eveniment comun oarecare unde zici că ne-am găsit perechea întru spirit, ne împrietenim și virtual. Unde, inexplicabil – pentru mine – parcă nu ne mai cunoaștem. Înțeleg rapid – acum, că m-am obișnuit – că n-am loc în cealaltă viață, majoritatea avem tipare și ritualuri și puțini sînt dispuși să iasă din ele. Majoritatea sîntem închiși la noi relații, le vrem doar complezența. Renunț și, ghici, mă simt prost iar că am crezut că am descoperit un om.

Stau cu unii prietenă virtual cu anii, doar așa, că ne-am cunoscut acum zeci de ani. Nu eu i-am cautat, am acceptat, în virtutea ideii enunțate. La tăcerea absolută cu care sînt tratată, din cînd în cînd mai dau unfriend-uri, că prea mă simt aiurea, ca și cum îmi beau cafeaua-n halat în curtea mea, liniștită, și văd ochi peste gard, din curiozitate sau doar din inerție. Apoi, după unfriend, iar mă simt prost, gîndindu-mă că omul ăla nu mi-a făcut practic nimic. Dar am învățat să nu mă-ntorc.

Sau diverse „personalități” locale din sfere, sferuțe variate. Ele îmi cer prietenia, mă mir mereu, dar zic ok, pînă mă prind – din ce în ce mai repede – că nu mă caută nimeni să comunicăm, ci să aibă un like în plus, așa, ca număr probabil de susținători. Și nu mai am chef. Cînd vreau să susțin pe cineva, îl/o caut eu și o fac oricum, fară suprafața unei prietenii virtuale. Tot cu unfriend se termină, dar aici mă simt mai puțin prost. Doar mi-e mie jenă de gestul lor de a-ți cere prietenia ca să le fii un liker în plus.

De cei care te pupă virtual de mama focului și-n realitate fug mîncînd pămîntul nu mai zic, că nici nu-mi dau seama dacă se încadrează în context.

Invers – cei cu care sînt prietenă real dar virtual nu interacționăm reciproc sau constant. Ei sînt cu totul altceva. Ne putem vorbi oricînd și chiar o facem, doar că virtual avem, că se poate și așa, domenii diferite de interes. Însă, la o adică, ne întîlnim și conversăm și virtual, cu naturalețea aferentă. E singura comunicare adevărată.

Adiacent, mai sînt unii care au pretenția că, dacă ne cunoaștem, trebuie să ne lăicuim reciproc non-stop, că așa îți arăți considerența. Altă treabă stresantă, că, pînă la urmă, din afecțiune devine obligativitate și apoi dezinteres, m-au lasat nervii și pe-aici de cîteva ori.

Multe, multe am întîlnit în marea grădină a socializării virtuale.

Îmi pare rău de fiecare om care mi-a intrat de bunăvoie în viață și nu am putut stabili o legătură simplă și firească. Dar toți au reușit într-un final să alcătuiască un ansamblu pentru care nu mai pun nici un preț pe relațiile virtuale nesusținute de nici un alt fel de contact.

Și am rămas și cu o mare nedumerire: cum Dumnezeu numai eu obosesc din toate astea, mereu…?

Tot ajung la mine texte înduioșătoare cum că vom ieși oameni noi din pandemia covid-ului. Dar ce văd eu tehnic e că se despart din nou și se împart oameni ca la jandarmeriadă sau referendumul familial.

La urma urmei, e bine că ne tot alegem, mai bine un singur și bun prieten decît o sută cu care n-aș avea ce să-mi spun față în față.