La colțul blocului meu era o intersecție de alte încă trei blocuri care lăsa loc unui spațiu destul de mare de asfalt, pe unde rar trecea vreo mașină.

Un „teren” gol numai bun de umplut de către noi, copiii – disipați prin timpul zilei, adunați ciorchini seara, pe vîrste, pe preferințe, pe jocuri.

Pluto – romaniandesignobjects.com

Se juca mult badmington. Nu mai știu ale cui erau paletele, n-am avut niciodată, oricum treceau de la unii la alții și jucam toți unii cu alții.

Apoi, nu mai știu cum, cine-a adus prima rachetă, am început să jucăm tenis…

Tenisul era mai selectiv. Mulți clacau și reveneau la badmington și la comentatul de pe borduri.

Dar eu m-am îndrăgostit total de sportul ăsta. Ore jucam, cu aceeași prietenă a mea nedespărțită de atunci, Gabi, și foarte repede am ajuns la prima mea rachetă: Pluto.

O țin încă minte. Nu știu dacă pe Pluto sau mîndria de a avea racheta mea, a mea, proprie, personală, numai a mea. Dar era a mea și nu mai trebuia, cu zîmbet între dinți sau cu nervi ca betonul asfaltului, să cer altora.

Acum alții îmi cereau mie…

Gata cu plictiseala de pe bordură, cînd învîrteam cîte vreun fir de iarbă între degete și răspundeam în doi peri dacă se-așeza cineva prea aproape mine, tot așteptînd să-mi vină rîndul.

Pentru că în acele momente, în acele două veri cît a ținut povestea, aveam un singur gînd: să joc tenis.

M-au dus verișorii mei mai mari pe un teren adevărat, și ei jucau. O bază sportivă, cred că în Herăstrău era. Cu vestiare și dușuri, niște cabinuțe tare drăguțe și micuțe, ca barăcile, pe margine, foarte uimită am fost. Ei aveau abonamente, eu vedeam prima oară un teren adevărat…

Cînd am pășit pe el, primul pas a fost ca pe altă planetă.

Imensă, străină și grea… atît simțeam. Las la o parte zgura aceea fină și tasată. Dar terenul era uriaș, u-r-i-a-ș, cam cît două intersecții și ceva ale blocului meu puse una după alta, abia-l vedeam pe celălalt, din partea cealaltă a terenului, parcă era în altă țară.

Și mai era fileul… Vedeam tot prima oară un fileu adevărat. Iar eu trebuia să dau mingea peste plasa aceea, chestie pe care nici nu mi-ar fi dat prin cap că nu pot să o fac.

N-am putut din prima, nici din a doua, noi la colț nu țineam cont de nici un mijloc de teren sau fileu, primele mele mingi în el s-au oprit toate. Atît mi-era și forța, chiar am crezut că n-o să am puterea să servesc niciodată pînă dincolo de el… Drept urmare m-au pus să joc ceva timp la perete, unde mă simțeam exilată.

Și-acum mai știu portocaliul din jur și liniștea aceea perfectă, în care se-auzea constant, ca o muzică ritmată perfect, doar pocnitura aceea de la impactul mingii cu racheta. Și cît de mult voiam să o interpretez și eu.

Neptun – pinterest

Și am jucat curînd, evident, și pe teren. Apoi, nu mai știu cum, că era tare complicat avînd o rachetă deja să o cer pe a doua, dar i-am convins pe-ai mei că-mi trebuie una mai serioasă și mi-am luat-o: Neptun.

Diferența era enormă, Neptun era mult mai mare și mai grea, erau proporționale cu corpurile cerești al căror nume inspirat le purtau. Iar eu mă simțeam implicit altfel cu Neptun.

Dacă Pluto a fost prima mea iubire, Neptun a fost iubirea vieții mele de adolescentă. Nu m-am mai dezlipit de ea, mîndria mea depășise probabil niște limite admise, dar cui îi păsa…

Am început apoi, eu și Gabi, să mergem să jucăm pe Studențesc, pe ștrand. Aveau și acolo terenuri, parcă le închiriam cu ora. Parcă aveau iarbă, nu zgură. Și parcă erau puțin mai mici, ca lungime. Sau poate mă mai obișnuisem eu cu tenisul, n-am nici o idee. Doar cît de frumoase erau zilele acelea mai știu.

… La alt capăt de bloc din intersecția mea mai era la un moment dat o masă de ping-pong, unde se adunau o grămadă de băieți.

Acolo, la colțul acela dintre blocuri unde jucam și eu tenis, în serile acelea interminabile și calde de vară, cred că se nășteau majoritatea idilelor din partea mea de cartier. Le recunoșteam de la primele acorduri și mă amuzau teribil, mă simțeam deasupra nimicurilor acestea, eu eram – ca altădată de table, pe care cred că le-am jucat la fel, non-stop, vreun an înaintea tenisului – îndrăgostită total și ireversibil de tenis și de Neptun.

Crescuserăm, eram la liceu acum. Unii dintre ei, dintre băieți, chiar căpătaseră contururi noi și arătau altfel sau îmi păreau mie mult mai simpatici. Dar involuntar îmi spuneam că n-au suplețea și loialitatea lui Neptun în joc și, dacă mai flirtam cîte o seară de plictiseală, era doar cu scopul strict de a ne povesti cum a fost, eu și Gabi, și de a rîde în pauzele unei noi partide.

Doi ani de tenis. Eleganța acestui joc m-a cucerit definitiv și cei doi ani i-am trăit numai pentru a juca tenis. Oriunde, oricît, cu oricine, nu exista altceva, altcineva pe lume pentru mine.

… Doar că din cînd în cînd, de-atunci deja, mi se mai făcea dor de tenisul acela incipient de la colțul blocului, cu statul pe bordură între ture și învîrtitul firului de iarbă…