Dragi cititori întâmplători, onorat sponsor, stimat orice auditoriu,

La un drum din acesta – apropo, frumoasă poză, să vadă și Flat Earth Society că pământul e rotund – unul dintre multele mele drumuri pe patru roți, că povestea e doar a mea, am avut parte de un eveniment care m-a scos puțin din firul lui, al drumului. Și chiar din drumurile viitoare.

Ca să mă-nțelegeți mai bine, spre deosebire de stăpâna mea și de prietena – acum – rulotă, eu sunt ușor mai snoabă, din naștere. Din fabricație, de fapt. Am acceptat-o mai greu pe doamna rulotă, voiam sa fiu unică la stăpâni, alte roți, alte griji… Dar ce bine am făcut că mi-am învins turațiile pufăitoare…!

Stăpânii mei – vorba vine stăpâni, că dacă torc puțin mai aiurea, ca pisica plictisită, imediat sunt toți îngrijorați în jurul meu și se schimbă raporturile – sunt oameni de treabă.

Așa am concluzionat într-un final, căci, dacă cu cei doi oameni mari n-am avut probleme, ba chiar ne-am respectat din prima zi reciproc, cu cei doi omuleți din dotarea lor a fost mai greu inițial, mi-au trebuit unele adaptări de care nu eram prea mândră. Noroc că mă trăgeau des pe dreapta și suratele mele zburau pe drum, să nu mă vadă în detalii.

Cum spuneam, la un astfel de drum și de oprire s-a și întâmplat.

Iar opriseră. Opresc mereu, să mai scoată puțin fum prin motorul cu care vorbesc ei, probabil că fumul lor nu e așa de poluant ca fumul meu, altfel ar fi renunțat și ei.

Eu – ah, ce-mi mai plac apozițiile, ador să vorbesc despre mine – prefer opririle la benzinării sau în orașele mari, mă mai aleg și eu cu ceva, cu o alimentare sau cu admirația trecătorilor.

În fine, opriseră deci. Cei mari scoteau fumul lor, vorbeau și râdeau, cei mici se duseseră în pădurea de pe margine. Eu stăteam, cu motorul oprit, fără avarii puse, în plină zi de vară, sub o umbră suficientă.

Pustiu și soare în jur, munți în zare, nu se clintea o frunză, aveam tot ce-mi trebuie până ca țipătul unuia dintre cei mici să tulbure liniștea aceea patriarhală.

… Da, nu vă mirați, știu și astfel de cuvinte, le-am auzit de destule ori…!

Și a început. Agitație, grabă, tensiune, toată lumea în pădure, eu uitată-n drum cu ușile larg deschise și cu toată aparatura închisă.

Apoi au ieșit de-acolo cu ceva imens și alb în brațe, toți în jurul acelei chestii ca în jurul meu atunci când m-au cumpărat.

Mi s-a părut întâi că e un lup, din ce mai văzusem pe ecranul din interiorul meu, prin reportaje și reclame, dar de unde lup alb, trebuie să fie un câine foarte mare.

Încă pasivă și cu rămășițe din liniștea ce fusese înainte și se dusese definitiv, am clipit din faruri și-am privit mai bine: era rănit…!

Toate ca toate, dar asta nu era bine deloc. Lăsând empatiile pe seama lor, durere, mângâieri, pansamente, prostii, pentru mine rana animalului însemna mizerie și atât.

Atunci am strâmbat serios din motor, noroc că avuseseră grijă să mi-l protejeze cu un scut Volkswagen. Ba mi-au închis și portierele și mi-au pornit aerul condiționat, că văzuseră și ei că m-am cam încins și aveau altă preocupare momentană.

Și așa am rămas pe dinafară la discuții și tratative, au mai făcut câțiva pași prin pădure, ei știu ce mai căutau, sper că nu încă vreun animal…

Apoi s-au mai așezat lucrurile. Câinele nu mai scotea sunete ca de țeavă înfundată, nu mai avea pete roșii umede pe el, dar tot murdar era. L-au pus pe covorașul auto cel de cauciuc, proaspăt cumpărat, ce noroc că-l achiziționaseră la timp, cel din mochetă n-ar fi făcut față.

Îmi venea să le strig: tăvița, tăvița de portbagaj, faceți ceva cu ea, numai luați-l de lângă volan, că jur că nu pornesc un metru mai departe! De ce-ați mai luat-o și pe ea…?

Și-atunci, în momentul culminant, a intervenit rulota: eu de ce exist? Cu un asemenea cârlig de remorcare Volkswagen, cu tracțiunea lui și cu capacitatea și siguranța mea, pot să vă duc și-n timpul mersului, nu numai când campăm pe undeva.

V-am zis eu că-i o doamnă. De-atunci suntem prietene și chiar îi simt lipsa la drumuri mai mici.

O să mă grăbesc puțin, că mi se termină numărul de cuvintele, de-ar fi după mine… vreau să vă mai spun doar că de atunci s-au schimbat multe. Împart totul cu rulota, când omuleții în ea, când Golf, câinele mare și alb, toate verile noastre sunt numai râs, lătrat și fredonat:

Scapă de un drum banal / cu accesorii AutoGedal!

Cred chiar c-am început să simt și puțin eșapament… scuzați, atașament…

____________________________

Articolul Viața pe patru roți a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020. Sponsor AutoGedal România.