Mă uit la ei cît îs de mulți.

Cum stau, cum se învîrt, cum mișună în sensuri cărora nu le văd noima.

Și mă gîndesc, oare toți emit sunete unul spre altul?

Sau au și ei preferințe? Ăla mai lung nu vorbește cu ăla mai scurt, că l-a împins de pe piatră.

Dar poate ăla mai scurt l-a împins din greșeală, o avea cine să-i întrebe, dacă ei, unul cu altul, nu o fac?

Multe, multe perechi. Oare ea e consultată vreodată? Sau, ca în toate regnurile, el atîta știe și gata?

Precis mănîncă ceva și ei. Oare mănîncă egal, oare aleg, oare împart?

Dorm pe sub pietre. O conta locul de la marginea pietrei, cel mai din interior, că-i umedă piatra, că-i arsă de soare? Se bat pe locuri, le acceptă cum se nimeresc?

Dar… dorm? Închid ochii, or avea ochișori?

Or avea lideri, teritorii, imperii? O fi fiecare piatră cu conducătorul ei? Se-ntorc sub aceleași pietre după o plimbare mai lungă?

Se ceartă vreodată, se despart, coșmarul lor cel mai mare e o talpă de om oare?

Îi doare ceva, apucă să-i doară sau să adore ceva în precis scurta lor viață?

Au doctori, profesori, urăsc, iubesc, rîd, plîng…?

Sau sînt ca noi, oamenii, într-un mall sau în vreo stație de metrou la oră de vîrf, teleghidați parcă de forțe exterioare lor, imposibil de localizat, de controlat, de stopat…?

P.S. Era o ciornă, dinainte de starea de urgență, iar poza e de-acum vreo patru ani. Parcă nu i-am mai văzut…