Conspirația Florilor

– Cîtă istorie ciuntită de foițele lor de staniol, cu pănglicuțe colorate în jurul tulpinelor noastre care-ar trebui să se ridice mîndre și drepte doar deasupra pămîntului să mai ducem în spate…?

Vorbele Crinului Imperial, care se supăra rar și de obicei grăia elegant și neironic despre oricine și orice, străbăteau cîmpul cu amărăciunea unui sfîrșit de ploaie prea scurtă de vară.

Toate florile erau triste de ofrandele anuale la care erau supuse. Tocmai trecuseră de încă una și-și numărau pierderile irecuperabile.

Regina Nopții se îndreptă și-și drese vocea rar folosită, nici ea nu obișnuia să vorbească des sau mult.

– Să facem ceva. Suferim în tăcere de prea mult timp. Acceptăm prea multe experiențe și combinații. Sacrificii inutile care nu mai duc nicăieri și nu mai folosesc nimănui. Uitați-vă la ei. Ne cumpără tot mai mult, dar nu mai cumpără nici măcar zîmbetele de altădată cu prețul nostru.

– Ne-aruncă la gunoi nedesfăcute, șopti o Margaretă sfioasă, conștientă de faptul că nu era niciodată atît de importantă încît să fie cumpărată singură.

– Îmi pun medicamente în apă și-mi bat trupul cu ciocanul, rosti și țanțoșul și tot nemulțumitul Trandafir.

– Ne pun în mijlocul buchețelului fără codițe, doar să părem mai mulți, înghesuiți și fără sevă, plînse și un Ghiocel, cu glas subțire.

– Noi nici pînă la apă nu ajungem de obicei, cîntară suav cîteva Gypsophila în cor.

– Oi fi eu mai fandosită, zise și Laleaua, dar chiar așa, să mă ții într-o vază pînă mă înconvoi de tot și-mi mai atîrnă o petală…!

– Noi ce să mai comentăm, sîntem mînuite mereu brutal și de multe ori aruncate odată cu ambalajul, mîrîiră și Ferigile, conștiente de statutul lor.

– Pe noi ne separă întotdeauna de orice surioare, parc-am fi bolnave, grăi și o Garoafă, venind în fugă și prinzînd subiectul din zbor.

Un murmur însuflețea cîmpul treptat, parcă crescînd în intensitate cu fiecare durere exprimată. Vîntul nici nu-ndrăznea să mai adie, se oprise și el, uimit și-nduioșat în amurgul acela călduț și asculta, scăpînd din cînd în cînd cîte un oftat, ca o boare firavă. Le mîngîia, ar fi vrut să le ajute.

– Opriți-vă, răzbătu iar vocea Crinului Imperial, mai adunată acum, nu-și permitea o abdicare de la principiul responsabilității față de Flori și supărarea lor îl motiva. Să ne gîndim ce putem face.

– Știu eu, strigă o Crizantemă din spate. Mai vorbeam prin grădini verile cu Rhododendronii și cu Daliile. Multe dintre noi sîntem silite să creștem și-n ghivece.

– Și…? Măcar creșteți, aveți viață mai lungă, nu se putu abține catifelatul Mac, despre care nimeni n-ar fi crezut că are năzuințe și doruri. Peste mine fug și mă calcă în picioare toți.

– Da, bine, Macule, dar cred că ai mai multe ode și tablouri decît noi toate laolaltă, parfumară cîteva Frezii aerul cu răspunsul lor.

– … Gata, hai să vedem ideea Crizantemei, încercă Narcisa o împăcare.

– Da, reluă cuvîntul Crizantema, ne-am mai gîndit, dar doar în glumă, de cîteva ori, tot auzind prin curți oamenii cînd ne udă sau ne-aruncă chiștocuri și prostii de-ale lor la rădăcini. Ei fac multe experimente.

– Te oferi tu voluntară? chicoti un pui de Leandru.

– Taci, coloratule, continuă Crizantema. Ei fac experimente pe animale și chiar pe plante. Strecurăm un spion de-ai noștri într-un ghiveci, ghiveciul ajunge într-un laborator, furăm un virus de-acolo, ni-l inoculăm și-apoi, de sărbătorile lor, acționăm masiv…

– Interesant gîndit, concise Crinul, dar cum iese ghiveciul din laborator și ajunge la noi cu virusul?

– Putem să reușim, îi asigură Crizantema.

… Pînă și Vîntul, neclintit de teamă să nu spulbere vreo idee, asculta vrăjit de plan.

– Da, continuă ea, e chiar ușor, vorbim cu fetița savantului. E copil și ne înțelege glasul și dorul și nu ne-a rupt niciodată, nici măcar de curiozitate. Ne va aduce ea ghiveciul.

– Ar mai fi un singur lucru, gîndi tare Regina Nopții. Ce facem cu oamenii buni?

– Oamenii buni nu rup flori, răspunse încet și sec pentru delicatețea ei o Floare-de-nu-mă-uita.

… Și Vîntul, solidar cu toate Florile pămîntului, începu atunci să bată în direcția fetiței care-și încheia joaca la marginea cîmpului, dîndu-i de înțeles printr-un curcubeu de mirosuri că i se va încredința o taină ce avea să schimbe lumea…