pixabay

Unde pleacă frumusețea din fapte, din întîmplări?

De ce se termină tot ce e frumos, de ce urîtul rezistă mai mult mereu? Fără hashtag…

Încă un citat celebru desființat pentru mine: nimeni nu-ți poate lua frumosul din suflet. Parcă Goga a spus-o, nu mai vreau să mai scriu documentîndu-mă pe google, mai bine greșesc.

Cînd fapte ulterioare sfarmă acel frumos în mii de țăndări, de n-ai ce să mai aduni oricît ai vrea, se duce de unde a venit și frumosul.

… Chiar așa, de unde a venit atunci…? Din cine, din ce, dacă poate fi făcut praf?

Nu, probabil că nu-ți poate lua ție frumosul tău din sufletul tău, dar împrejurările urîte îți pot lua pînă și amintirile frumoase sau dorința de un alt frumos.

Sau poate că frumosul e o noțiune abstractă, ca fericirea, un moment, un crîmpei, o clipă. Altfel s-ar banaliza și el și n-am mai avea după ce umbla.

Ce faci cu un frumos care se dovedește abject? Ce faci cu ce ai investit în frumosul crezut?

Clachezi sau cauți, aștepți alt frumos?

Sau concluzionezi ca… frumosul „filosof cu bandană”, nothing lasts forever

Ori ca poetul din închisoare, adevăratele înfrîngeri sînt renunțările la vis.

Sau vorba aia, chiar am să-i caut etimologia, habar n-am cine și de ce a zis-o, că orice minune adevărată ține trei zile. Nu-i chiar așa eufemistic cum pare…

Tot ce-am învățat pînă acum la școala vieții, la cursuri intensive de zi sau la unele fără frecvență, e că frumosul nu durează. Rămîne un cotidian tern cu care trebuie să te obișnuiești, atunci cînd nu se transformă într-un urît veritabil.