jucăria „nu văd, nu aud, nu vorbesc” – amazon.es

Ani mulți am tot admirat în taină sau vădit oamenii care tac. Probabil fiindcă eu obișnuiesc să vorbesc…

Au fost împrejurări în care confundam tăcerea cu delicatețea sufletească. Am greșit, de vină era idealismul meu crezut incurabil. Nu mai pot să văd nici o eleganță în a sta pe margine și a privi orice disensiune pasiv pînă se termină, mai ales sub cupola nu mă afectează personal sau se descurcă el/ea/ei. Sau mizerabilul merge și așa.

Mă refer la orice fel de conflict. Familial, colegial, ideatic, național.

Am ajuns la niște ani care-mi arată, privind atîta în urmă, că tăcerea multora e de fapt lașitate, comoditate sau indiferență. Dacă sună mai duios, pot să-i spun lipsă de atitudine.

… Voiam să vorbesc abstract cînd am început să scriu, să nu par subiectivă. Dar m-am răzgîndit, iată un exemplu concret și personal, prescris și concludent.

Mă angajasem la o editură, tocmai terminam facultatea. Îl prinsesem pe Dumnezeu de picior: directorul mă aprecia, tehnoredactorul – blînd și cooperant, secretarul de redacție – de aur, redactorii – umaniști convinși. Pînă și cei cîțiva autori cu care am apucat să lucrez, în excentricitățile lor, completau perfect idilismul locului și timpului. Eram în rai.

Dar.

Editura avea o contabilă șefă din aia vopsită peste tot, de-o seamă cu mine, pe care n-o plăcea nimeni, deși toți se prefăceau că o plac. Eu, în afara intrigilor și făcîndu-mi treaba bine, ajunsesem să lucrez direct cu directorul. Intram la el în birou oricînd, pentru orice. Chestie care a iscat din partea drei contabile tot felul de mizerii mici și neînțelese atunci, apoi mai mari.

Toată redacția mă compătimea pe furiș și-mi spunea să stau cuminte. Nu mai știu detaliile, dar după vreo șase luni am șters-o, prea scîrbită de nimicuri stresante. Atmosfera de vis se stricase oricum, și nu de la mine, ci de la dra, care devenea, pe nemulțumirea mocnită dar ascunsă a tuturor, adică pe tăcerea tuturor, tot mai mare și mai tare în toate deciziile, inclusiv editoriale, deși nu era treaba ei.

După vreun an m-am întîlnit cu secretarul de redacție pe stradă. La scurt timp după ce am plecat eu, dra vopsită s-a căsătorit cu directorul, care, evident, divorțase între timp de o adevărată doamnă, pe care apucasem să o cunosc. Nu divorțul îl judec, i se-ntîmplă oricui. Ci faptul că dra contabil șef și-a clădit „imperiul” dorit pe anihilarea oricărei personalități din jur și pe setea de putere absolută.

El, secretarul de redacție, tocmai își găsise altceva de lucru, redactora mea cea mai dragă ieșise la pensie anticipat, restul de cunoscuți se-mprăștiaseră și ei, nu mai rămăsese nimeni din vechea redacție.

Editura mai e și acum. Nu ce era. Una oarecare dintre cele oarecare de azi. Prefer să mă opresc aici.

… Nu mai trag concluzii, le-am tras atunci, atîta doar, că e un mic exemplu din multe altele. Un număr dintr-o serie, cum zicea Lizbeth din Un animal înzestrat cu rațiune.

Extinzînd, că mulți dintre noi sîntem mai răniți de matrapazlîcuri non-violente decît de pumni fizici, a lua o atitudine nu înseamnă a te băga în troaca de porci a inițiatorului de conflicte, cum se justifică „tăcuții” de cele mai multe ori.

… Astfel în timp am ajuns să mi se cam ia de tăcuți și/sau împăciuitori cu zen abstract pe frunte în loc de un ochi al lui Shiva concret deschis, din cauza lor există, la orice nivel, în jurul nostru aberații și aberanți umanoizi de orice fel.