pixabey

Și stâncile vorbesc din când în când,
Ghețarii scot cuvinte plutitoare,
Blocuri de marmură își țin la coadă rând
Să își explice care cioplitură doare.

Și munții strigă uneori spre cer
Că-i bine sau e rău ce văd în zare,
Și apa-și curge plânsul ei stingher
Spre veșnic grăitoarea mare.

Și pomul e atât de expresiv
Prin frunza ce se naște sau dispare,
Și floarea are vers definitiv
Când simte că s-a ofilit și moare.

Și universul mai discută despre sine,
Eternul și neantul se ceartă cu mirare,
Și stelele clipesc în înțelesuri line,
Planetele pun semne de-ntrebare.

Și soarele cu dinți zâmbește poate
Când la-ndemână vreo furtună are,
Și cerul și pământul vorbesc, toate,
Numai tăcerea ta e dincolo de stare.