Despre greșeli

arhivă personală

Destul am greșit și eu în viață, ca tot omu’…

Dar și ca mamă. Mai țineți minte, cred că noi, fetele, toate am avut cel puțin un moment din acela de copil în care ne-am spus eu n-o să fac așa cînd o să fiu mamă, niciodată…

Și tot le mai faci. Obișnuință, grabă, societate, tradiții, neștiință, neputință etc.

Țin bine încă minte o întîmplare. Sînt multe, dar unele chiar mi-au fost lecții pe viu. Momentul ăla în care tot parenting-ul lumii devine lectură de citit seara cînd vei avea nepoți.

Ca la cutremur. Știi din toate școlile că trebuie să cauți grinda, să te duci sub ea, dar n-o să știi nicicînd unde te va prinde vreunul.

Era cel mic al meu… mic. Eram la țară, cu verișoara lui. Sînt cam de-o seamă, aveau vreo trei anișori atunci.

Pe vremea aia fiu-meu, mare și tare în toate acum, era destul de defensiv, iar ea, acum un înger de bunătate și responsabilitate – afurisită foc.

Obiectul disputei a fost un pistolaș-surpriză dintr-o pungă de pufuleți cumpărată de mine. Am desfăcut punga și i-am dat copilului meu pistolul. Verișoara s-a pus pe un urlet instant și de neoprit, că-l vrea ea. În clipa aia. Fiu-meu deja urla preventiv că-i al lui.

Și, în mijlocul acestei situații de un dramatism crescînd, oamenii mari din jur din acel moment au început cu textele obișnuite, dă-i-l și ei puțin că nu-i face nimic etc.

M-am lăsat convinsă că așa trebuie, așa-i bine și frumos – știți voi, împărțeala aia adultă de care copiii noștri n-au chef cînd avem noi – și le-am ținut isonul inițial.

Numai că mă uitam la copilul meu cum se spetește plîngînd și cît de năpăstuit mă privește…

Am început să mă-ndoiesc de „corectitudinea politică” și mi se rupea inima, parcă-i vedeam din ce în ce mai mult dreptatea. Iar cînd nu mai țin minte cine a vrut să-i smulgă de-a dreptul micul pistol din mînă, să i-l dea ei, mi-am schimbat și eu atitudinea instinctiv și mi-am luat copilul cu pistol cu tot, separîndu-i momentan.

După alte cîteva animozități mult mai firave, a venit și noaptea, sfetnicul bun. A doua zi, nici un copil nu mai voia pistolul, era deja clasat, zăcea pe-o măsuță, aveau altele pe tapet. Numai noi, oamenii mari, am mai rumegat problema o perioadă…

… Despre greșeli – numai de bine, dar după ce trec și, mai ales, dacă sînt și-ale altora.

25 de gânduri despre „Despre greșeli

    1. Acum, privind aceste amintiri cu ochi de adult, înțeleg că nu-i ușor să faci alegeri când ești părinte și că le regreți pe unele dintre acestea, însă nu le poți nici îndrepta. Viața, cu lecțiile sale! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    2. Și scrii frumos 🙂
      Mă bucur că pot să te citesc și astfel să redescopăr evenimente similare trăite de mine, revăzute acum prin ochii tăi, ce-mi oferă o nouă perspectivă, sau mi-o scoate la lumină pe a mea…

      Apreciat de 1 persoană

  1. Și totuși pe vremea aceea se certau pe o jucărie. Acum e război pe tabletă/telefon. Despre greșeli… doamne câte au fost! Unele, deși nu păreau grave, îmi dau seama cât au contat de-a lungul timpului. Însă majoritatea nu mai pot fi „corectate”, așa că va trebui să trăim cu ele. Altele s-au transformat în lecții de tip „așa nu” , deci iată și un lucru bun! O duminică liniștită! 🙂

    Apreciat de 4 persoane

    1. Categoric.
      Și dacă le comentăm cu ei, cu copiii, pînă să se cimenteze ca definitive, putem corecta oarecum senzațiile. Eu încerc din plin asta și unele mi-au ieșit 🙂
      Seară frumoasă și ție!

      Apreciat de 2 persoane

  2. La câte jucării am jinduit și eu în copilărie, dar mașinuța cu cheiță care se învârtea în cerc n-o să o uit niciodată. Poate că m-aș fi săturat de ea după o zi de joacă, dar atunci mi-aș fi dat o mână pentru ea. Uneori, așa gândim și dacă se spune că suntem adulți. 😉

    Apreciat de 1 persoană

  3. Felicitari, Issabela. 👏 Delicat și profund, subiectul! Și foarte frumos și original, abordat!
    ……
    Cu mine s-a greșit la greu
    Apoi la fel am început și eu
    …..
    Până acum trei ani, când m-am prins cât de jos eram. De atunci, muncesc zi de zi pentru a fi mai bun cu mine și implicit, cu ceilalți. Procesul e lung și dureros și implică, printre multe altele, asumarea greșelilor și muncă întru reparerea lor și tragerea de învățăminte.
    Suntem cu toții supuși greșelilor. Important este numărul și amploarea lor, dar și asumarea și munca înspre reparare și învățare continuă….
    Vă doresc, tuturor, o seară liniștită! ☺️

    Apreciază

    1. E spinos și lung subiectul, știu… Ar fi romane de scris. Pe primul copil l-am crescut citind cărți în domeniu, eram singură și habar n-aveam de nimic. La al doilea… le-am dat pe toate cadou :))))
      Deci drumul e de mijloc și în tine. Greșim inevitabil 🙂
      Seară liniștită și vouă!

      Apreciat de 1 persoană

  4. Este imposibil să nu greşeşti ca părinte. Oricâte studii de psihologie ai avea, tot mai dai „cu bățu-n baltă”! Eu nu mi-am certat copiii pentru ai altora! Şi mai ales nu în fața străinilor! Dar acasă am purtat discuții pe tema respectivei neînțelegerii! Nu au fost copii perfecți, dar nici eu nu am fost o mamă perfectă. Dar nu m-au făcut de ruşine niciodată!

    Apreciat de 3 persoane

    1. Exact asta îi spuneam lui condei, că eu am făcut-o o dată și am învățat pe viață din asta, că nu îți cerți copilul în fața străinilor… Din ochii lor înveți, nu din cărți 🙂

      Apreciat de 3 persoane

  5. Am ghicit că păpușa Cristei ți-a deșteptat amintirea 🙂 Pățesc și eu astfel, să dau dintr-una în alta… Uite! Știu că ai fost mai elegantă decât mine și ți-ai povestit întâmplarea separat și nu printr-un comentariu, dar te rog să nu te superi iar mie să-mi permiți a o așterne aici pe a mea, pentru că este în legătură sine qua non cu tema și apoi știu că am să uit… Plus că eu numai în comentarii pot vorbi despre mine, textelor fiind musai a le introduce elemente fabulatorii 🙂
    Am fost chemat la școală, să mi se prezinte situația băiatului meu care s-a îmbrâncit cu niște colegi și a înjurat…„Ce a făcut?” „A înjurat!” Știam că în afara cadrului familial, nu poți pretinde să ai cunoștință de tot ceea ce face copilul tău. Însă înjurăturile presupun totuși o anumită deprindere și un mediu de unde să le preiei. Ori el era la vremea aceea foarte mic, în afara casei, numai școala fiind celălalt loc unde își petrecea timpul. Ieșeam încă împreună și în jurul blocului, iar jocurile toate erau monitorizate de mine. Nu am crezut bineînțeles nimic, dar mi-am închipuit că sunt diplomat și în loc să reped cu vorbe aspre pârâșii mincinoși, le-am vorbit amical cerându-le să-și dea mâna și să fie prieteni. Învățătoarea a fost mulțumită, dar eu n-am putut uita ochii lui mari care mă fixau cu o imputație mută. Se prea poate să fi fost prima oară când l-am dezamăgit. M-a durut într-atâta, încât am căutat peste niște ani să vorbesc cu el despre asta. Susținea că nu-și mai amintește, iar de aici se pot trage următoarele concluzii: e prea delicat și a încercat să-mi ușureze mustrările de conștiință; a realizat de-a lungul vremii că părinții sunt și ei acolo niște simpli oameni și pot greși; întâmplarea aceea chiar n-a avut însemnătatea pe care i-am dat-o eu. O alta însă nu mai putea s-o treacă la rubrica „uitare”, pentru că s-a lăsat cu urmări și a fost tot ca urmare a atitudinii mele așa-zise „împăciuitoare”… Era de acum la generală. Și îmi tot spunea că are un băiat acolo care se leagă de el. „Și ce îți face?” „Nu mă lasă în pace!”… Nu știam niciunul dintre noi să încadrăm acest comportament în termenul de „bullying”. Crescut într-un mediu provincial și într-o altă epocă, mie asemenea probleme mi se păreau minore. Un băiat mare trebuie să știe singur a și le rezolva. Și eu trecusem prin școală și nu mă mâncase nimeni. „Dacă mă prezint eu acolo, mai rău te fac de rușine”, i-am zis. Dar nu i-am dat niciun indiciu în legătură cu modul în care să-și rezolve problema.. Eu m-am bătut și m-am impus de unul singur. Însă el desigur nu avea voie să facă așa ceva. Și nici să pârască. Atunci? „Spune-i dirigintei tale”, am admis eu până la urmă. Fără rezultat. Băiatul acela era un derbedeu mai mare cu un an, care pretindea că face karate și copilului îi era frică de el. Când probabil n-a mai avut încotro și a lovit, a făcut-o cu frustrare, cu frică și cu obidă dospită. Toate la un loc. I-a fisurat aceluia mandibula, de i-a fost necesară o intervenție chirurgicală și câteva săptămâni de mâncat cu paiul. Mi-am asumat atunci toată vina și abia atunci m-am luptat și eu pentru copil, că voiau să mi-l exmatriculeze. Știam că oricărui om cuminte i se poate întâmpla să ajungă în situații greu de controlat. Dar unui copil? În încheiere, nu vreau să mai adaug decât atât: Este greu să fii părinte, dar totodată și un lucru minunat.

    Apreciat de 5 persoane

    1. Cîte sînt de zis…! Și fiecare caz e separat, chiar și la același copil…
      E foarte complicat totul.
      Cu înjurăturile, tot din experiență pot să spun că, după ce-am făcut infarct metaforic auzindu-mi fata cuminte foc la 13 ani vorbind cu ce n-a auzit niciodată la noi în casă, a trebuit să mă liniștesc și să o iau ca atare.
      Iar acum le spun tuturor părinților că asta e, nu îi poți opri indiferent de educația de acasă, e o vîrstă, aia între 12-16, variabilă la fiecare, cînd toți trec prin asta. Toți, și sfințișorii chiar. Si chiar dacă părinții la fel de sfinți habar n-au. E de la sine și la majoritatatea trece după. Nu e o dramă.
      Cu bullying-ul… alte romane. Si aici am învățat. Era vinovat copilul meu (bine, nu de spitalizare…!) și ce-am făcut…? L-am învinovățit și eu de față cu lumea. E cea mai mare greșeală a unui părinte. Cît ar fi greșit, trebuie să-l aperi sau măcar să taci și vorbești după aia cu el. Altfel, nu faci nimic. Rezolvi problema social, dar rămîne între tine și copil.
      Totu-i complicat și te înțeleg perfect.

      Apreciat de 2 persoane

  6. Delicat subiect ai atins, Issa.. Cum nu ne învață nimeni sa fim părinți perfecți învățăm de oriune. Din familie, din propriile trăiri din copilărie și chiar din privirea propriului copil, cum frumos spuneai tu și condei mai sus. Ce amintiri ai stârnit. O săptămână buna sa ai! Pupici 😘

    Apreciat de 2 persoane

    1. Foarte delicat 🙂
      Experiența și, mai ales, detaliile fac totul. Și-n cărți nu sînt decît teoriile. Nu le neg, dar, ca și-n „dezvoltarea personală”, cred că ne-am umplut prea mult de curentele astea de parenting, bullying, politically correct etc. O suprafață din care cîștigă doar unii și omul e uitat de tot.
      Noapte bună și ție 🙂

      Apreciat de 2 persoane

    2. In carti e cate ceva, la mine la tara era o mustruluiala zdravana si uneori si-o jordea. Noi stateam pe o strada principala si foarte circulata si acum multi ani. Si vede mamaia un baietel care ma cam batea, ea i zicea ”Danut capitan de plai”, cam grasut, vecin la doua trei case. Si il apostrofeaza ”te mai iei tu de fata mea???” si se sperie piticu’ si sare in fata unei masini. Sa faca mamaia ”infract”.. Nu mai stia cum sa ajunga la baiat si sa-i spuna ca nu-i nimic asa grav, doar sa nu mai faca.. Se nchina si zicea ca nu trebuie sa te iei de copii ca-s imprevizibili. 😛

      Apreciat de 2 persoane

  7. N-am copii, dar știu că se plictisesc repede de jucării. Plâng dacă nu le dai jucăria, tropăie, fac scandal, e fructul oprit, dar după ce le-o dai se joacă puțin cu ea și o aruncă deoparte, uitând-o. Nu știu ce idee mi-ar fi venit în focul momentului, dar la rece le-aș spune că se joacă fiecare cu ea, pe rând, câte o oră, după care i-o dă celuilalt. Și i-aș pune să tragă la sorți cine o ia în prima oră. Sau să facă un joc-concurs pentru ea, sau, dacă nu, cel care o ia să-i facă un favor celuilalt. Să-i scrie o poezie, s-o ajute la ceva, habar n-am. Ceva care să-i facă să zică că nu mai vrea niciunul jucăria. :)) Și data viitoare aș cumpăra două pungi de pufuleți.

    Apreciat de 2 persoane

  8. Greu de gestionat o astfel de situaţie. Pe de o parte, vrei să fie corect, dar cum ai spus, la vârsta lor corectitudinea-i în alte dimensiuni. Pe de altă parte, nu vrei să-l vezi plângând. Şi cred că e tare greu de luptat cu inima şi sufletul, mai ales când e vorba de copilul tău.
    Pe mine cumva mă amuză ăia de dau lecţii părinţilor pe stradă când plânge copilul. „Da, dă-i, doamnă, odată îngheţata aia, să nu mai urle aşa”, de exemplu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.