Annabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult…
Era lângă o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee;
Şi trăia doar c-un gând, s-o iubesc mereu,
Şi trăia să mă poată iubi.

Eu, un copil şi ea – un copil,
Lângă o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec, Annabel Lee;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Îngheţând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării,
Da, aşa s-a-ntâmplat, şi cu toţii o ştiu,
Lângă marea cu ape-argintii,
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii,
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii,
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

Trad. Mihu Dragomir; mi-era un dor imens de-o poezie bună…