Fluturi și muște

Stau de vreun sfert de oră privind fix un anume… obiect.

Mai stau, cînd îmi permit astrele, așa, pe cîte-o bancă goală din vreun drum, îmi iau o cafea, îmi pun căștile. Și stau.

Mă deconectez de la lume conectîndu-mă la playlist-urile mele.

Și-acum, în liniștea și soarele frumos al acestei zile parcă de primăvară, stau de un sfert de oră și privesc un… rahat. Să mă iertați, din suflet vă rog, dar asta fac, e singurul lucru viu prin jur, nu mișcă nimic altceva, copiii pe la școli, oamenii mari pe la treburi, e marți, e pace.

Obiectul e în mijlocul curat bec al unui trotuar lat. Nu-l căutați în poză, n-aș fi făcut asta… Și sînt și la ceva metri, fapt ce-mi conferă siguranță inodoră, lăsîndu-mi doar (in)estetica întîmplării în sine.

Iar acolo, în punctul ăla fix în care mă uit eu fascinată, e o lume întreagă. Am avut timp să văd cum fire nevăzute leagă muștele-ntre ele, să se-adune. Una zboară înapoi, alte trei vin bîzîind. Vorbesc, comunică, e clar. Comentează, poate dau verdicte, etichetează, categorisesc.

Unele stau mai puțin, altele mai mult. Întîi zboară-n cerc, împrejur. Probabil studiu de caz. Altele se-ngrămădesc fix pe un loc, milimetrul ăla pătrat, deși aria e mare. Dar mă gîndesc c-or ști și ele despre arie cît ex-ministra și ex-prezidențiabila noastră umană.

N-am văzut fluturi făcînd roată în jurul vreunei mizerii. Nici măcar fluturași de noapte. Nici măcar de la distanță dînd tîrcoale.

N-am văzut păsărele. Nici albinuțe. Nici măcar furnici sau gîndăcei cu pete roșii.

Natura știe ce face, frumosul la frumos trage, urîtul – la urît. Natura separă și decantează automat, nu caută cu lumînarea partea bună a urîtului, nu se-ncurcă-n circumstanțe atenuante sau îndoieli rezonabile…

… Și așa, extrapolînd, că nu era să stau o veșnicie cu ochii în… trotuar, mi-am dat eu seama că e oarecum ca la noi, oamenii.

Spune sau face unu o scîrboșenie, se-adună și roiesc în jurul lui imediat. Cine…? Tot muștele. Doar că muștele umane mai au „pile” printre zburătoare și mai păcălesc înaripați inocenți cu care se fălesc apoi că-i au în gașca lor.

Adică, am eu azi subit o revelație, în regnul uman undeva comunicarea firească e întreruptă, suprapusă, greșită.

În natură, ce-privesc-eu-acum e ce-privesc-eu-acum cu muște iar floarea e floare cu fluturași și albinuțe. Nu-l ia nimeni pe primul să-l lipească cu scoci pe-un zid ca să-l vîndă drept operă de artă simandicoșilor plictisiți.

Natura lucrează simplu, precis, chirurgical. Iar noi inventăm homeopatia și altele, ca să-i ghicim tainele și să ne însușim perfecțiunea ei.

Dacă par cam extremistă, sînt doar gîndurile mele momentane, stîrnite de un umanoid nepăsător, fără pungă și șervețele la el, nicidecum o filosofie proprie. Că, dac-avea punga și șervețelele împreună cu cîinele pe care și l-a scos la aer, nu mai aveam eu motiv de reflecție și nici revelații.