paginadepsihologie.ro

O prietenă bună și veche mi s-a plîns zilele astea că are o amică ce-i tot trimite filmulețe motivaționale. Și nu că-s lungi, au 20-30 de minute unele și-i ocupă spațiul din telefon, dar, mi-a zis ea, parcă simte că nu-i fac bine…

Aproape că m-am bucurat auzind-o și i-am spus să le dea naibii de tot, inclusiv jena de a spune că nu le mai vrea, că amica ar mai fi vrut să le și comenteze după.

După citatele de doi bani, trunchiate, scoase din contextele lor, false sau atribuite fals unor mari scriitori, atunci cînd nu se autodeclară unii ca Poptămaș și dr. Laslău mari creatori de citate, filmulețele astea au împînzit netul, îndeosebi youtube-ul și facebook-ul – sursa și piața de desfacere.

„Aproape că m-am bucurat” înseamnă în traducere liberă nu că mi-a părut bine că nu-i fac ei bine, ci că e al nu știu cîtelea om bun, drept, simplu și corect pe care-l știu personal strivit de prostiile astea.

Am trecut și eu prin influența lor, deci tot în cunoștință de cauză vorbesc că știu cît de rău chiar pot face dacă te lași în seama bazaconiilor ăstora.

Zici că nu mai putem trăi acum fără modernele zen, pozitivism, iertări, imagini mentale cu scopuri finale, iubiri de semeni etc.

N-aveți idee cît de bine putem dacă nu le băgăm în seamă și ne vedem de-ale noastre.

Zen-ul, care în sine înseamnă, de fapt, meditație sau intuiție, a fost reinventat și adaptat de către însetații de like-uri și vizualizări.

Pozitivismul e-o tîmpenie în care, în loc să-ți recunoști problemele, o dai înainte ca prostul că n-ai nici una și poți ajunge și mai rău.

Cu imaginile alea mentale poți să dai în niște gropi de nu mai ajungi fizic uneori la rezultatul final.

Iubirea egală de semeni e-un apanaj al sfinților și nu cred că-i cazul în mod curent, că-ți pierzi sufletul pe drum tot dîndu-l altora prostește și gratis.

Iar cu iertările… Ierți, te simți tu mai bun, ai făcut tu un pas înainte în dezvoltarea ta spirituală, bla-bla. De paiurile astea, în afară de motivaționiștii glamurați, numai ăia de-au nevoie de iertările respective se mai pot lega atîta, crezînd că gata, și le-au primit și-și văd în continuare de-ale lor.

Ce constat, tot, evident, experimentînd, e că ți se scot ochii cu marele act în trend al iertării fără ca unul singur să scoată un sunet despre ce mi se pare mie esențial: încrederea.

Încrederea în celălalt. Nu aia de sine, parte din discursurile motivaționale, la care, dac-ai ajuns, ai rezolvat toate problemele lumii. Că, după mine, degeaba le rezolvi dacă ești singur pe lume.

Unde (mai) e? Cuvîntul ăsta zici c-a dispărut din epoca contemporană. Ignorat de toți coacherii și autorii de citate și filmulețe. Și exact asta dispare după o mizerie care ți s-a făcut sau e pitită bine, spre minimalizare, în spatele marilor iertări.

Iertați. Cît vreți, și eu am iertat destul. Cu mintea, cu sufletul, cu ce-am putut. Dar apoi, dacă încrederea aia, despre care nu se mai vorbește deloc nicăieri, a dispărut de la sine, eliminați-vă din viață pe iertații respectivi, citatele, filmulețele ș.a.m.d. Și, dacă e prea grav sau greu de dus, închideți netul și mergeți la un psiholog adevărat, absolvent de o facultate de psihologie și nu de diverse cursuri complementare te miri pe unde.

Cuvîntul e încă în dicționar, cu vreo 20 de definiții, iată una mai scurtă…

dexonline.ro