Alt loc de refugiu al adolescenței mele a fost subsolul blocului. Nu mai știu dacă după sau înaintea canalelor și nu mă-ntrebați de ce căutam refugiile astea, că nici azi nu știu.
Așa s-a nimerit.
Tot eu cu Gabi, fata din blocul meu. Și cu Adi, altă fată bună și frumoasă tot de la noi din bloc, deși nu mai bag mîna-n foc dacă Adi era „proprietară” sau invitată.
N-am idee cine a mai colindat dintre voi subsolurile blocurilor ălora vechi, de patru etaje și le ține minte. În capul meu au rămas un fel de tablouri stilizate.
Erau foarte faine. Coborai pe trepte un etaj în jos, ca la un demisol, și erau două uși, în stînga și în dreapta. Exact ca la apartamentele de deasupra, două pe palier.
La mine la scară era deschisă doar o ușă și era cam aiurea, subsol obișnuit, borcane, compartimentări, alte ușite, diverse obiecte, cam întunecat. N-am găsit nimic interesant acolo.
În schimb la ea, la scara a treia, ușa din stînga de la subsol dădea spre rai. Cum intrai – lumină mai multă, ușor filtrată și un open-space îmbietor de-a dreptul.
Nu știu de ce era așa, n-avea toate celelalte ușite, parcă nici pereții toți nu erau, habar n-am. Doar că era o oază imensă, unde cine știe cine depozitase niște mobilă veche și bună: canapele, masa, niște dulapuri…
Aia a fost. Cînd le-am descoperit, am știut exact ce vrem. Și am muncit pe brînci să facem curat acolo și să amenajăm spațiul acela frumos, ca o casă. Cred că nici la prima mea casă adevărată sau la mutatul dintr-un apartament în altul ca femeie la casa ei n-am muncit atîta.
Și n-am înghițit atîta praf. Particulele de praf, zborul lor haotic prin razele care intrau pe gemulețul dreptunghiular mi-au rămas cel mai bine întipărite în memorie. Am măturat, am spălat, am pus pături, am făcut curat, pînă și țevile alea obișnuite și groase care sînt sub tavan în orice subsol luceau de păianjeni.
Nu știu ce făceam pe-acolo, dar a durat și asta ceva timp. Din cînd în cînd mi-aduc aminte că mai invitam pe cîte vreo prietenă pe la noi, ne plăcea tare mult. Parcă ne și serveam cu chestii, dar cine mai știe…
Mergeam de cîte ori puteam, printre lecții. Sacrificam de multe ori ieșitul afară pentru senzația din subsolul aranjat de noi. Era acolo, în lîncezeala din căldura acelor ore de vară, toamnă sau primăvară, o stare anume, una deosebită, toată lumea forfotea pe-afară prin jur, se auzeau voci, pași, rîsete, strigăte, iar noi eram departe de lumea dezlănțuită…
… Nu mai țin minte cît a durat și jocul ăsta și cum s-a stins de la sine, ca toate celelalte. Dar a fost la fel de frumos.
Vai țin și eu minte excursiile la subsol. Ce aventuri!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar că aventuri…! De-ai ști ce subsol urît și sec avem la blocul de 8 etaje de azi :))
ApreciazăApreciază
😂 😂 😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Unde sunt subsolurile de altă dată?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:))))
This is the question!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Faine amintiri. Ce curajoasa erai. Dar și locșorul vostru de oameni mari, chiar mi se pare că-l meritați, doar l-ați găsit. ☺️ Și parca vad și cum v-ați pierdut interesul pentru el. Faina povestea. 😘♥️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Daa… copii. Dar, cum văd, nu eram chiar singurele :))
E drept că înainte trebuia să te mulțumești cu puțin și puținul ăla să-l reinventezi… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu cu fratele meu încă ne mai „târâm” prin canale 🤣.
El are două garaje mari sub blocurile din oraș, iar pe unu dintre ele la amenajat pentru cămară și taifasuri. Vara este o adevărată plăcere acolo jos la câte o berucă, muzică și povești..
Seară Frumoasă Issabela!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Super, faza cu garajul-taifas am văzut-o-n Bîrlad, probabil și-n alte orășele de provincie. Deci nu cred că e-n București 🙂
Seară frumoasă și ție!
ApreciazăApreciază
Reminiscențe de la perioada când împărțeam peșterile cu Ursus spelaeus. Cred că toți am trecut prin faza asta (eu am scăpat mai repede pentru că s-a prăbușit tavanul de la beci) în care simți nevoia de-o protecție fizică, puternică, care să te apere de „lumea dezlănțuită”.
Și eu am un amic care și-a făcut o cămară în subsolul tehnic. Se intră printr-o trapă decupată în betonul holului și-acolo, printre țevi de termoficare și-a încropit un atelier electromecanic. Mai merg, mai rar acum, pe la el și, ce-i drept e drept, berea are parcă alt gust acolo… mai bun! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Wow. E ceva, să ai și ca adult „refugiu”, cred 🙂 Se simte-n gustul berii…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta am pierdut…stăteam la casă. Acolo era pivnița, dar aveam podul. Acela era refugiul meu.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Corect ❤
De podul de la țară am scris, trebuia și de subsolul de la bloc 🙂
Și-așa probabil toate au magia lor, doar să știi sau vrei să o vezi 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi amintesc că despre pod ai scris.🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mișto retragerile astea.☺️
Îmi amintesc că eu, împreună cu alți doi prieteni, la țară la bunicii mei, ne ascundeam în șură, în fân. Doamne ce mișto mai era. Și ne mai chema și pe toți 3, Cristi(nu știu dacă are relevanță cu acțiunea în sine, dar rb să o zic 😀).
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Îmi imaginez cînd striga pe vreunul dintre voi… :))
Am trecut și prin șură :)) la țară, dar nu mai știu, ori n-aveau bunicii mei, ori nu nimeream sezonul, că n-am amintiri profunde 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Și foarte bine faci. Problema lor cea mare, era însă faptul că avem libertate de mișcare nețărmuită
ApreciazăApreciază
Și foarte bine faci. Problema lor cea mare era, însă, faptul că avem libertate de mișcare nețărmuită și era câte o șură în dreptul fiecăruia. Deci, cine se hotăra să strige, de multe ori striga în trei șuri. 😀😀😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))) pot să-mi imaginez!
Apropo, știi clipul ăla celebru de pe yt cu „Cristiiiii, bă, Cristi, bă” :)))) numai ăla-mi vine-n minte!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, da, îl știu. M-ai făcut să râd. 😀😀😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vai ce interesant…mă faci să umblu prinamintirile copilăriei când eram bine.Singurul beci de care mă temeam era cel al bisericii.Cred că preoții au lansat zvon că au fost răpiți copii de către Necuratul acolo, ca să scape de curiozitățile și năstrușniciile noastre de copii.Subsolul avea niște geamuri ca și casa unde locuiam eu, am fost în beciul casei și era cel mai de poveste loc…mă întrebam ,,cum se întâmplă așa grozăvii la biserică?,, Ce deasupra e Dumnezeu și acolo Iadul?…….mi-am făcut curaj era un geam spart și m-am uitat. Ce crezi?Nu era nimic necurat acolo
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:))) chiar, mi-ai adus aminte că și despre beciul bisericii din sat circulau ceva legende… dar trebuie să sap adînc tare…!
ApreciazăApreciază
Amintiri spre amintiri. Pe vremea copilăriei devreme, nu am avut parte de beciuri sau subsoluri, dar, ca orice copil, mi-am creat refugiile mele. Printre ele a fost rămurișul unui liliac care dădea în uliță și de unde puteam vedea trecătorii fără să fiu observat. A urmat o fază mai radicală, în care am început să-mi sap un tunel sub pământ, săpând periodic în fundul grădinii. Până când tata a descoperit groapa și a crezut că vecinii vreau să-l saboteze. Păcat că n-am avut și eu ajutoare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Căsuța din copac… cît de frumos…!
Faza cu tunelul e bestială :)) îmi evocă filmele cu marii evadați :))
Deci refugiile, acum văd, sînt o trăsătură a copilăriei universale, vorba lui G. Călinescu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite pe asta nu am bifat-o. Nouă ne-au fost luate bucuriile astea. Uscătoria era închisă, era închisă a doua intrare-n bloc, aia din spate, deşi nu ştiu de ce, mă fascina intrarea aia, era altfel decât aia principală, simţeam ceva greu de descris, ca tine cu beciul. Aşa, să revin. În primul rând, îmi era frică să cobor. Era o scară din fier, din aia verticală, mi se părea ceva imposibil de coborât. Becul se aprindea de la panoul ăla cu siguranţe, cu o uşă mare, de fier, le ştii. Şi aveam un şef de scară absolut horror, şi nu glumesc. Stătea la etajul 1 şi nu strănutai în bloc să nu ştie el deci nicio şansă să fi ajuns în pivniţă. Dar acum aş vrea măcar să văd cum e, că nu am fost niciodată şi acum realizez asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce frustrare :))))
Doar scările nu mi le pot imagina, cum le spui tu seamănă cu scările mele din canale :)))
ApreciazăApreciază
Cred că aşa şi erau. Nu ştiu cum de nu s-a pus ceva mai normal. Şi nu ştiu cum urcau oamenii cu borcanele-n braţe pe aşa ceva.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))) aș refuza să mă și gîndesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hm. Am stat doar 3 luni la bloc. Nu în subsol. La mansardă de bloc vechi. O cămăruță în care incăpea un pat, niste rafturi, un ceas și un reșou. În 70. Aveam ca vecini doi tineri studenți cu care petreceam serile (uneori și mai sus, pe terasa splendidă a blocului) , o (pardon) fostă curvă și o femeie de serviciu unsă cu toate alifiile. WC-ul era comun, pe coridor. Chiuveta – pe hol. La subsol era altă faună. Camere mici și copii mici. Peste foarte mulți ani i-am dus pe copii să vadă locul și s-au îngrozit. Noi, atunci, ne distram. Ni se părea ceva boem extrem.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cunosc senzația de boemie 🙂
Din anii de studenție, cînd bîntuiam căminele prietenelor și le invidiam maxim. Era unu de la filo într-un fost hotel de pe Lipscani, și-acum îl țin minte de jegos ce era într-un centru vechi care-ncepuse să sclipească bine, era prin ’90, intrai în altă lume cînd treceai de poartă…
Și, exact cum spui tu, acum numai amintirea mă îngrozește :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană