Din cartier (3): la subsol

dinobebe.ro

Alt loc de refugiu al adolescenței mele a fost subsolul blocului. Nu mai știu dacă după sau înaintea canalelor și nu mă-ntrebați de ce căutam refugiile astea, că nici azi nu știu.

Așa s-a nimerit.

Tot eu cu Gabi, fata din blocul meu. Și cu Adi, altă fată bună și frumoasă tot de la noi din bloc, deși nu mai bag mîna-n foc dacă Adi era „proprietară” sau invitată.

N-am idee cine a mai colindat dintre voi subsolurile blocurilor ălora vechi, de patru etaje și le ține minte. În capul meu au rămas un fel de tablouri stilizate.

Erau foarte faine. Coborai pe trepte un etaj în jos, ca la un demisol, și erau două uși, în stînga și în dreapta. Exact ca la apartamentele de deasupra, două pe palier.

La mine la scară era deschisă doar o ușă și era cam aiurea, subsol obișnuit, borcane, compartimentări, alte ușite, diverse obiecte, cam întunecat. N-am găsit nimic interesant acolo.

În schimb la ea, la scara a treia, ușa din stînga de la subsol dădea spre rai. Cum intrai – lumină mai multă, ușor filtrată și un open-space îmbietor de-a dreptul.

Nu știu de ce era așa, n-avea toate celelalte ușite, parcă nici pereții toți nu erau, habar n-am. Doar că era o oază imensă, unde cine știe cine depozitase niște mobilă veche și bună: canapele, masa, niște dulapuri…

Aia a fost. Cînd le-am descoperit, am știut exact ce vrem. Și am muncit pe brînci să facem curat acolo și să amenajăm spațiul acela frumos, ca o casă. Cred că nici la prima mea casă adevărată sau la mutatul dintr-un apartament în altul ca femeie la casa ei n-am muncit atîta.

Și n-am înghițit atîta praf. Particulele de praf, zborul lor haotic prin razele care intrau pe gemulețul dreptunghiular mi-au rămas cel mai bine întipărite în memorie. Am măturat, am spălat, am pus pături, am făcut curat, pînă și țevile alea obișnuite și groase care sînt sub tavan în orice subsol luceau de păianjeni.

Nu știu ce făceam pe-acolo, dar a durat și asta ceva timp. Din cînd în cînd mi-aduc aminte că mai invitam pe cîte vreo prietenă pe la noi, ne plăcea tare mult. Parcă ne și serveam cu chestii, dar cine mai știe…

Mergeam de cîte ori puteam, printre lecții. Sacrificam de multe ori ieșitul afară pentru senzația din subsolul aranjat de noi. Era acolo, în lîncezeala din căldura acelor ore de vară, toamnă sau primăvară, o stare anume, una deosebită, toată lumea forfotea pe-afară prin jur, se auzeau voci, pași, rîsete, strigăte, iar noi eram departe de lumea dezlănțuită…

… Nu mai țin minte cît a durat și jocul ăsta și cum s-a stins de la sine, ca toate celelalte. Dar a fost la fel de frumos.

30 de comentarii

  1. Faine amintiri. Ce curajoasa erai. Dar și locșorul vostru de oameni mari, chiar mi se pare că-l meritați, doar l-ați găsit. ☺️ Și parca vad și cum v-ați pierdut interesul pentru el. Faina povestea. 😘♥️

    Apreciat de 2 persoane

  2. Eu cu fratele meu încă ne mai „târâm” prin canale 🤣.
    El are două garaje mari sub blocurile din oraș, iar pe unu dintre ele la amenajat pentru cămară și taifasuri. Vara este o adevărată plăcere acolo jos la câte o berucă, muzică și povești..
    Seară Frumoasă Issabela!!!

    Apreciat de 1 persoană

    • Super, faza cu garajul-taifas am văzut-o-n Bîrlad, probabil și-n alte orășele de provincie. Deci nu cred că e-n București 🙂
      Seară frumoasă și ție!

      Apreciază

  3. Reminiscențe de la perioada când împărțeam peșterile cu Ursus spelaeus. Cred că toți am trecut prin faza asta (eu am scăpat mai repede pentru că s-a prăbușit tavanul de la beci) în care simți nevoia de-o protecție fizică, puternică, care să te apere de „lumea dezlănțuită”.
    Și eu am un amic care și-a făcut o cămară în subsolul tehnic. Se intră printr-o trapă decupată în betonul holului și-acolo, printre țevi de termoficare și-a încropit un atelier electromecanic. Mai merg, mai rar acum, pe la el și, ce-i drept e drept, berea are parcă alt gust acolo… mai bun! 😉

    Apreciat de 1 persoană

  4. Mișto retragerile astea.☺️
    Îmi amintesc că eu, împreună cu alți doi prieteni, la țară la bunicii mei, ne ascundeam în șură, în fân. Doamne ce mișto mai era. Și ne mai chema și pe toți 3, Cristi(nu știu dacă are relevanță cu acțiunea în sine, dar rb să o zic 😀).

    Apreciat de 3 persoane

  5. Vai ce interesant…mă faci să umblu prinamintirile copilăriei când eram bine.Singurul beci de care mă temeam era cel al bisericii.Cred că preoții au lansat zvon că au fost răpiți copii de către Necuratul acolo, ca să scape de curiozitățile și năstrușniciile noastre de copii.Subsolul avea niște geamuri ca și casa unde locuiam eu, am fost în beciul casei și era cel mai de poveste loc…mă întrebam ,,cum se întâmplă așa grozăvii la biserică?,, Ce deasupra e Dumnezeu și acolo Iadul?…….mi-am făcut curaj era un geam spart și m-am uitat. Ce crezi?Nu era nimic necurat acolo

    Apreciat de 1 persoană

  6. Amintiri spre amintiri. Pe vremea copilăriei devreme, nu am avut parte de beciuri sau subsoluri, dar, ca orice copil, mi-am creat refugiile mele. Printre ele a fost rămurișul unui liliac care dădea în uliță și de unde puteam vedea trecătorii fără să fiu observat. A urmat o fază mai radicală, în care am început să-mi sap un tunel sub pământ, săpând periodic în fundul grădinii. Până când tata a descoperit groapa și a crezut că vecinii vreau să-l saboteze. Păcat că n-am avut și eu ajutoare.

    Apreciat de 1 persoană

    • Căsuța din copac… cît de frumos…!
      Faza cu tunelul e bestială :)) îmi evocă filmele cu marii evadați :))
      Deci refugiile, acum văd, sînt o trăsătură a copilăriei universale, vorba lui G. Călinescu 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  7. Uite pe asta nu am bifat-o. Nouă ne-au fost luate bucuriile astea. Uscătoria era închisă, era închisă a doua intrare-n bloc, aia din spate, deşi nu ştiu de ce, mă fascina intrarea aia, era altfel decât aia principală, simţeam ceva greu de descris, ca tine cu beciul. Aşa, să revin. În primul rând, îmi era frică să cobor. Era o scară din fier, din aia verticală, mi se părea ceva imposibil de coborât. Becul se aprindea de la panoul ăla cu siguranţe, cu o uşă mare, de fier, le ştii. Şi aveam un şef de scară absolut horror, şi nu glumesc. Stătea la etajul 1 şi nu strănutai în bloc să nu ştie el deci nicio şansă să fi ajuns în pivniţă. Dar acum aş vrea măcar să văd cum e, că nu am fost niciodată şi acum realizez asta.

    Apreciat de 1 persoană

  8. Hm. Am stat doar 3 luni la bloc. Nu în subsol. La mansardă de bloc vechi. O cămăruță în care incăpea un pat, niste rafturi, un ceas și un reșou. În 70. Aveam ca vecini doi tineri studenți cu care petreceam serile (uneori și mai sus, pe terasa splendidă a blocului) , o (pardon) fostă curvă și o femeie de serviciu unsă cu toate alifiile. WC-ul era comun, pe coridor. Chiuveta – pe hol. La subsol era altă faună. Camere mici și copii mici. Peste foarte mulți ani i-am dus pe copii să vadă locul și s-au îngrozit. Noi, atunci, ne distram. Ni se părea ceva boem extrem.

    Apreciat de 1 persoană

    • Cunosc senzația de boemie 🙂
      Din anii de studenție, cînd bîntuiam căminele prietenelor și le invidiam maxim. Era unu de la filo într-un fost hotel de pe Lipscani, și-acum îl țin minte de jegos ce era într-un centru vechi care-ncepuse să sclipească bine, era prin ’90, intrai în altă lume cînd treceai de poartă…
      Și, exact cum spui tu, acum numai amintirea mă îngrozește :))

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.