Prin clasa a șasea, poate chiar a cincea, nici nu mai țin minte exact, eu și încă două colege am hotărât că suntem cei trei muschetari, Athos, Porthos și Aramis.
De fapt, ele au hotărât. Eram cumva prietenă cu ambele, ele erau mult mai strâns legate între ele decât mine și nu fuseserăm încă împreună în nimic. Toate eram premiante, diferența dintre ele și mine era doar aceea dintre cei care stau în clasă în pauze și nu ies seara afară și cei care nu stau nici în clasă, nici în casă. Și, cum cea din ultima categorie eram eu, m-au ales a treia, fiindcă mă cunoșteau mai toți, ca să impun povestea în școală – un fel de public relations, cum ar veni.
Și astfel am devenit Porthos. Și a trebuit să citesc fast forward și cărțile, Cei trei muschetari, După douăzeci de ani, Vicontele… Ele le știau pe dinafară, eu încă habar n-aveam.
Împreună am decis să nu mai răspundem nimănui decât dacă ne strigă pe numele de muschetari, chestie pe care am reușit-o foarte repede. De unde se vedea, gândesc eu acum, cât de multă nevoie aveam noi, copiii orânduirii sociale de atunci, de visuri și evadare din realitatea imediată.
Am reușit atât de bine, încât și peste atâtea decenii mulți ne știu încă așa; ba chiar unii dintre ei, am aflat întâmplător, nici nu ne știu sau știau numele adevărat.
O singură nemulțumire aveam: ne-ar fi plăcut să convingem și profesorii să ne spună astfel. Ca pe ghimpi stăteam când ne strigau la oră, dar, sincer, nici n-am încercat…
Am avut multe divergențe. Cu alții. Majoritatea băieților de la clasele vecine aveau o problemă cu chestia asta. Ce fel de „probleme”… poate doar prin hipnoză să mă lămuresc azi, știu doar că trebuia să ne grupăm ca să ieșim din clasă, bătăliile se terminau mereu cu nasturi rupți și inele de cravată pierdute, eram atacate continuu de „dușmani”. Fapt care ne-a determinat la un moment dat să ne găsim și trei prietene „servitori” – Mouston, Planchet și Bazin – și să dăm nume inamicilor și locurilor, ca să ne descurcăm în planuri.
Și așa, toaletele de la etajele 1 și 2, refugiile perfecte, deveniseră Fontainebleau și Morlaix. Mai erau și altele, dar le-am uitat. Iar inamicul principal era un băiat, Dan, pe care-l denumiserăm Buckingham, de la o altă clasă, care-i stârnea pe toți mereu. Făceam scheme peste scheme de „luptă” iar ei voiau, firesc, să le afle și să le decodeze.
Atât de înrăit era, că mult timp după ce-am terminat școala nu puteam trece prin cartier unul pe lângă altul fără vorbe „grele”… Până într-o zi, tot prin liceu, când se îndrăgostise de o prietenă a mea, mult mai mică, și s-a schimbat totul… Ochii lui Dan, albaștri, metalici și reci, începuseră să zâmbească brusc și în sfârșit frumos.
Și de la fetele din alte clase am înghițit răutăți, iarăși Doamne-Doamne știe din ce motive, dar ne descurcam și cu ele, „luptele” ducându-se doar la nivel verbal, fizic erau mult mai inofensive. Iar fetele din clasa noastră erau cu noi axiomatic.
Am avut divergențe și noi trei, între noi. La un moment dat mi-a plăcut de un băiat mai mult de cât îmi era îngăduit, din punctul lui Aramis de vedere. Mă certa mereu că nu am voie și am purtat câteva trimestre o corespondență filosofică, îndeosebi în timpul orelor, cruntă între noi pe tema dragostei, eu susținându-i farmecul, ea – efemeritatea. Pierzi timp util, îmi tot zicea…
Am mai avut și alte dispute, aveam ideologii destul de diferite. Dar nu vorbeam niciodată despre ele separat, totul era numai între noi trei, eram foarte unite față de oricine altcineva.
Prin clasa a șaptea, ele două au fugit de acasă, voiau să ajungă în Franța. Sigur că a fost un mic eveniment local… iar pentru mine a fost cumplit. Seara la ora opt, și-acum mai știu, a venit miliția, sau cine-o fi fost, la ușă… Am avut mare noroc cu tatăl meu, milițian și el, cu un grad destul de mare, care m-a scăpat de interogatoriul clasic; dar nu și de propriul lui interogatoriu, care cred că a fost mai rău decât cel oficial. M-au chemat și la școală de câteva ori în cabinetul directoarei. Toți, peste tot, țipau la mine sau mă luau așa de vădit mieros, că uneori preferam să țipe.
Mamele prietenelor mele, la fel, plângeau, erau disperate… O poveste care a durat câteva zile. Zile în care un singur om din toți ăștia s-a purtat omenește cu mine. Profesoara de desen de atunci. M-a luat într-o zi deoparte și mi-a zis: ce știi, să știi numai tu și pământul pe care calci… Atât doar, mi-a zâmbit și m-a mângâiat pe păr. A fost totul pentru mine, cu vorbele ei și căldura din ele am rămas în suflet până azi.
Apoi le-au prins și le-au adus acasă… nu reușiseră să treacă granița. Era în 1981. Dar Aramis n-a mai avut alt gând de-atunci. Tot a făcut-o, imediat ce a terminat facultatea. De zeci de ani e în Canada. Și pentru alte zeci, sper, care vor mai urma.
Athos este încă aici, nu numai că am păstrat legătura, dar copiii noștri cei mici sunt de-o seamă și prieteni și ei buni, fapt pe care l-am complotat împreună și, din fericire, ne-a ieșit.
Referitor la pseudonimele noastre, ca să le zic așa, vreau să-i mulțumesc în mod deosebit unui fost coleg de promoție de care nu-mi prea amintesc, memorasem doar „dușmanii”… M-a căutat într-o zi, relativ recent, să-mi spună doar atât: că mă ține minte, că ne admira mult prietenia și că a vrut neapărat să știu asta. Și că să nu spun nimănui.
N-am spus nimănui. Decât acum, ca să-i mulțumesc pentru gândul cel bun. Am mai primit și alte vorbe frumoase, dar simplitatea și sinceritatea lui m-au atins.
Povestea s-a terminat în clasa a opta. De urmările ei însă, în timp, încă mai dau. Iar ce-am învățat atunci fără să ne-nvețe nimeni a fost una dintre cele mai frumoase lecții: loialitatea.
Loialitatea față de o idee a fost și a făcut totul. N-am fi reușit nimic fără ea.
Vezi, făceau bine ăia cu cenzura. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:))) să știi că, la cuvîntul „interogatoriu”, cînd l-am scris, m-am gîndit la tine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc Issa. 🙂
Nu e chiar timpul trecut dar, până acum am auzit doar povesti, unele destul de nasoale (https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/spaime/, https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/80-2/, https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/copilaria-printre-reactionari/). Din familia mea directă, din ce cunosc, doar bunicul matern a fost maltratat. Vezi, încă o greșeală făcută de ăia.
În rest, ce au pățit cei mai mulți – confiscări, dat afara din casă, din serviciu, și toate celelalte mizerii mărunte.
Am avut o gagică, fată de milițian.
ApreciazăApreciază
🙂
O să citesc, că am timp.
Dar voiam să-ți spun ceva ciudat, poate unde vorbim de… vremuri ciudate, comentariul tău mi-a apărut ca „nou”, de aprobat, deși vorbim de ceva timp!
ApreciazăApreciază
Din cauză că ți-am pus trei link-uri, l-a băgat la spam. Se intamplă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aha. Înveți pînă nu mai ești. Numai să vrei. Merci frumos 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aramis erai?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Porthos 🙂
Ai dreptate, am editat, mi se părea așa de la sine înțeles, că uitasem să precizez!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Grozave amintiri! Dragă Porthos, să fii sănătoasă! (🤔sau sănătos!?)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sănătoasă :)))
Mulțumesc frumos, sper 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Porthos era cam lăudăros din fire 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)) ne-a cam nimerit soarta, în mare…! (că tocmai am terminat de citit ceva despre destin la altcineva 🙂 )
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că e o problemă cu lecturile din generală. Eram o gașcă mai mare și, admiratoare ale lui Dumas tatăl și noi am „apelat” la muschetarii lui. Întâi mi se spunea D’Artagnan, apoi după o renegociere a rolurilor am rămas Constance. Noi ne foloseam de pseudonime în corespondenţă, vara când ne scriam de unde eram plecate.
Issa, ce amintiri mi-ai trezit cu povestirea…!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Aia parcă era iubita mai sfioasă a unuia dintre ei, eu o țin minte pe Milady, că era a naibii tare…
Da, vorba ta, poate era Dumas la modă pe-atunci, dar eu tot mai cred că era și nevoia noastră de evadare din realitatea imediată 🙂
O fi fost realitatea noastră virtuală…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Trăinicia și frumusețea prieteniei voastre ar putea face subiectul unui roman care să rivalizeze cu cele ale lui Dumas. Aveam și eu un coleg cu care mă salutam și îmi răspundea cu aceeași expresie: „Să trăiești, maestre regizor!” 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dap. Uneori zicem c-am trecut prin atîtea, că nici nu mai știm ce sîntem. Nici familiile sau părinții nu ne știu cum ne știm noi între noi de-atîta timp 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cât de frumos e acest articol. Mi-a atins coarda sensibilă. Cât de frumoase au fost cele 3 romane, pe care le-am citi de câte 3 ori pe fiecare în parte.
Cât de frumoasă este copilăria, la care mă gândeam cu doar câteva minute înainte să citesc articolul, căci întorcându-mă de la Făgăraș (orașul meu natal) copilăria a reînviat în memoria mea, oarecum natural. 👏☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da… unele chiar rămîn și e așa de frumos să știi că există ceva pe care contezi, un om, o amintire frumoasă, orice 🙂
Mă bucur mult că a „picat” așa bine 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Faine personaje. Am trăit cu ele, prin ele, ca și tine. Împrumutasem cartea și mama supărată că ocup baia din cauza ei , mi-a ascuns o . Ce-am mai plâns că era ziua când trebuia s-o returnez. Dragi amintiri, drag Porthos. 😘♥️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Ina!
… Acum, tot citindu-vă pe voi, chiar devin sigură că Dumas era un trending printre noi, atunci 🙂
ApreciazăApreciază
Ce frumoase amintiri. Comentariile,asemenea.
Dar, na. M-ai stârnit. Cântam des cântecul muschetarilor de pe discul electrecord cu povestea. Încă mai știu cuvintele (nu le-am găsit online 😦 )
”Noi suntem bravii muschetari și nu știm ce e frica.
În viață ne-am făcut un țel: ori totul ori nimica.
Onoarea ne e lege și scut prietenia,
Cu spa-da-n luptă le vom a-pă-ra.
Curajul ne aruncă prin gheață și prin foc,
Păzea, trec muschetarii, faceți loc!
😀
ApreciazăApreciază
Mulțam mult, Albinuță!
Dar uite că m-ai băgat în mare dilemă, eu nu știu nici măcar din auzite discul cu povestea și cîntecelul… și credeam că știu tot în domeniu! O să sap și eu, să știi 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am greșit puțin. Cred că e ”prin apă și prin foc”
O sa incerc să trec discul pe CD/computer. Ține-mi pumnii. Te voi anunța.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uf. Am găsit povestea pe care o știam pe teatru radiofonic al Youtube. Cântecul e la minutul 50.09.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă uit mîine de pe PC, că am timp. Să vad și de pe tabletă, dacă merge, n-am încercat încă 🙂
Mulțumesc mult de tot pentru surpriza asta…! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamne, cât de frumoasă povestea! Şi câte amintiri ai trezit tuturor. Mă bucur şi că ai păstrat legătura cu unul dintre bravii muschetari 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu ambii, dar unu-i prea departe…
Și am corectat și „ș”-ul din cuvînt, oscilam, în ciuda dex-ului cu ambele variante 🙂
Mulțumesc mult, Potecuță, mai ales că numai amintiri frumoase 🙂
ApreciazăApreciază
Și pentru mine, „Cei trei muschetari” este o carte reprezentativă. M-a întrebat cineva să-i înșir câteva cărți și autori de neocolit pentru o bună cultură generală. Această carte o vedeam de nelipsit, cum e Procesul de Kafka, iar mai încoace, 1984 sau Ferma… lui George Orwell. Ce altceva te putea molipsi și fortifica (pentru totdeauna) cu trăsături admirabile? (loialitate, curaj, dreptate, prietenie).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chestie de nevoi, cred. Noi aveam nevoie de aventură… Azi e aventură la tot pasul, e nevoie de introspecție și fantastic 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și cu piua la „trăsăturile admirabile” 🙂
ApreciazăApreciază
Confirm 100% povestea ! Desi eram teribil de enervat de „aerele” voastre de superioritate, aveam un oarecare respect fata de gasca voastra.Imi placea de Athos desi colega mea de banca era Aramis.Chiar mi-a facut placere, am citit totul cu o bucurie specifica acelor ani frumosi ai copilariei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atunci o să citești cu plăcere și cartea pe care greu am reușit s-o finisez și în care vei regăsi mai mulți. Sper că în toamna asta, așa mi-am propus 🙂
Mulțumesc anticipat pentru urările de succes 🙂
ApreciazăApreciază
Cred că-mi aduc aminte banca, prima de pe rîndul de la geam, din laboratorul de chimie…
ApreciazăApreciază
Aveti o memorie excelenta, asa este !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce-mi plăcea, n-am uitat 😀
ApreciazăApreciază