ziarmm.ro

Prin clasa a șasea, poate chiar a cincea, nici nu mai țin minte exact, eu și încă două colege am hotărât că suntem cei trei muschetari, Athos, Porthos și Aramis.

De fapt, ele au hotărât. Eram cumva prietenă cu ambele, ele erau mult mai strâns legate între ele decât mine și nu fuseserăm încă împreună în nimic. Toate eram premiante, diferența dintre ele și mine era doar aceea dintre cei care stau în clasă în pauze și nu ies seara afară și cei care nu stau nici în clasă, nici în casă. Și, cum cea din ultima categorie eram eu, m-au ales a treia, fiindcă mă cunoșteau mai toți, ca să impun povestea în școală – un fel de public relations, cum ar veni.

Și astfel am devenit Porthos. Și a trebuit să citesc fast forward și cărțile, Cei trei muschetari, După douăzeci de ani, Vicontele… Ele le știau pe dinafară, eu încă habar n-aveam.

Împreună am decis să nu mai răspundem nimănui decât dacă ne strigă pe numele de muschetari, chestie pe care am reușit-o foarte repede. De unde se vedea, gândesc eu acum, cât de multă nevoie aveam noi, copiii orânduirii sociale de atunci, de visuri și evadare din realitatea imediată.

Am reușit atât de bine, încât și peste atâtea decenii mulți ne știu încă așa; ba chiar unii dintre ei, am aflat întâmplător, nici nu ne știu sau știau numele adevărat.

O singură nemulțumire aveam: ne-ar fi plăcut să convingem și profesorii să ne spună astfel. Ca pe ghimpi stăteam când ne strigau la oră, dar, sincer, nici n-am încercat…

Am avut multe divergențe. Cu alții. Majoritatea băieților de la clasele vecine aveau o problemă cu chestia asta. Ce fel de „probleme”… poate doar prin hipnoză să mă lămuresc azi, știu doar că trebuia să ne grupăm ca să ieșim din clasă, bătăliile se terminau mereu cu nasturi rupți și inele de cravată pierdute, eram atacate continuu de „dușmani”. Fapt care ne-a determinat la un moment dat să ne găsim și trei prietene „servitori” – Mouston, Planchet și Bazin – și să dăm nume inamicilor și locurilor, ca să ne descurcăm în planuri.

Și așa, toaletele de la etajele 1 și 2, refugiile perfecte, deveniseră Fontainebleau și Morlaix. Mai erau și altele, dar le-am uitat. Iar inamicul principal era un băiat, Dan, pe care-l denumiserăm Buckingham, de la o altă clasă, care-i stârnea pe toți mereu. Făceam scheme peste scheme de „luptă” iar ei voiau, firesc, să le afle și să le decodeze.

Atât de înrăit era, că mult timp după ce-am terminat școala nu puteam trece prin cartier unul pe lângă altul fără vorbe „grele”… Până într-o zi, tot prin liceu, când se îndrăgostise de o prietenă a mea, mult mai mică, și s-a schimbat totul… Ochii lui Dan, albaștri, metalici și reci, începuseră să zâmbească brusc și în sfârșit frumos.

Și de la fetele din alte clase am înghițit răutăți, iarăși Doamne-Doamne știe din ce motive, dar ne descurcam și cu ele, „luptele” ducându-se doar la nivel verbal, fizic erau mult mai inofensive. Iar fetele din clasa noastră erau cu noi axiomatic.

Am avut divergențe și noi trei, între noi. La un moment dat mi-a plăcut de un băiat mai mult de cât îmi era îngăduit, din punctul lui Aramis de vedere. Mă certa mereu că nu am voie și am purtat câteva trimestre o corespondență filosofică, îndeosebi în timpul orelor, cruntă între noi pe tema dragostei, eu susținându-i farmecul, ea – efemeritatea. Pierzi timp util, îmi tot zicea…

Am mai avut și alte dispute, aveam ideologii destul de diferite. Dar nu vorbeam niciodată despre ele separat, totul era numai între noi trei, eram foarte unite față de oricine altcineva.

Prin clasa a șaptea, ele două au fugit de acasă, voiau să ajungă în Franța. Sigur că a fost un mic eveniment local… iar pentru mine a fost cumplit. Seara la ora opt, și-acum mai știu, a venit miliția, sau cine-o fi fost, la ușă… Am avut mare noroc cu tatăl meu, milițian și el, cu un grad destul de mare, care m-a scăpat de interogatoriul clasic; dar nu și de propriul lui interogatoriu, care cred că a fost mai rău decât cel oficial. M-au chemat și la școală de câteva ori în cabinetul directoarei. Toți, peste tot, țipau la mine sau mă luau așa de vădit mieros, că uneori preferam să țipe.

Mamele prietenelor mele, la fel, plângeau, erau disperate… O poveste care a durat câteva zile. Zile în care un singur om din toți ăștia s-a purtat omenește cu mine. Profesoara de desen de atunci. M-a luat într-o zi deoparte și mi-a zis: ce știi, să știi numai tu și pământul pe care calci… Atât doar, mi-a zâmbit și m-a mângâiat pe păr. A fost totul pentru mine, cu vorbele ei și căldura din ele am rămas în suflet până azi.

Apoi le-au prins și le-au adus acasă… nu reușiseră să treacă granița. Era în 1981. Dar Aramis n-a mai avut alt gând de-atunci. Tot a făcut-o, imediat ce a terminat facultatea. De zeci de ani e în Canada. Și pentru alte zeci, sper, care vor mai urma.

Athos este încă aici, nu numai că am păstrat legătura, dar copiii noștri cei mici sunt de-o seamă și prieteni și ei buni, fapt pe care l-am complotat împreună și, din fericire, ne-a ieșit.

Referitor la pseudonimele noastre, ca să le zic așa, vreau să-i mulțumesc în mod deosebit unui fost coleg de promoție de care nu-mi prea amintesc, memorasem doar „dușmanii”… M-a căutat într-o zi, relativ recent, să-mi spună doar atât: că mă ține minte, că ne admira mult prietenia și că a vrut neapărat să știu asta. Și că să nu spun nimănui.

N-am spus nimănui. Decât acum, ca să-i mulțumesc pentru gândul cel bun. Am mai primit și alte vorbe frumoase, dar simplitatea și sinceritatea lui m-au atins.

Povestea s-a terminat în clasa a opta. De urmările ei însă, în timp, încă mai dau. Iar ce-am învățat atunci fără să ne-nvețe nimeni a fost una dintre cele mai frumoase lecții: loialitatea.

Loialitatea față de o idee a fost și a făcut totul. N-am fi reușit nimic fără ea.

Cu… Athos, acum vreo doi ani