publi24.ro

De cartierul bucureștean în care am crescut n-am rămas legată mult sufletește. Mai ales că ce-am lăsat în urmă am cam regăsit, prin meandrele sorții, acum, tîrziu, aproape intact.

Mi-a fost greu cu viața asta dublă de țară-bloc și două rînduri de părinți. Așa că, neadaptîndu-mă practic prea tare la „găștile” de „după blocuri” din cartier și la genul citadin de relații, am rămas undeva pe lîngă, definindu-mi un fel de apărare care a fost luată în general drept aroganță, ce dispărea subit, împreună cu accentul de oraș, de cîte ori mă urcam în rapidul de Iași. Și pe care am lăsat-o și eu așa, folosindu-mă de ea pîn-am plecat. Puțini au trecut cu adevărat dincolo de „aroganța” mea.

Dar ei au și rămas. Mi-au rămas și de aici cîțiva oameni lîngă mine și cîteva povești frumoase.

Cum ar fi o primăvară întreagă cel puțin în care eu și prietena mea de atunci din bloc, Gabi, ne găsiserăm o ocupație ultra-secretă.

Era un cîmp la marginea blocului meu și a celor din jur, mare și gol, cu niște sere pe el.

Și, plimbîndu-ne noi pe el mereu, am descoperit că, dacă mergem pe lîngă sere și trecem de ele, era alt cîmp, cu alte sere, pustiu total și niște canale.

Ei bine, canalele alea, două sau trei, fără capac, au devenit principala noastră ocupație cîteva luni bune.

Erau clipe magice. În orele acelea petrecute în canale nu vorbeam de băieți, de școală, de părinți. Acolo eram doar niște spioane care ne-ascundeam de dușmani (alias probabil cei enumerați mai sus), să nu ne găsească, și făceam planuri. Aveam și un cod secret prin care le descriam în bilețele cînd nu ne întîlneam.

Multe planuri. Țin minte exact cum luam cîte-un fir de iarbă sau vreo buruiană-n mînă și-o răsuceam minute lungi printre degete, împletind vise. Gesturile acelea mi-au rămas, dar, din cuvintele de-atunci, nici unul. Doar starea de bine că acolo, pe cîmp și-n canalele alea, era libertatea totală.

Ca pe dealurile Moldovei mele.

Pentru sceptici simt nevoia acută să precizez că, oricît ar deforma timpul unele amintiri, în canalele alea sigur era foarte curat și mirosea ca afară. Nu știu ce rol aveau, dar pentru noi erau călătoria spre centrul pămîntului.

Țin minte și scările drepte, de fier și adîncimea mare a canalelor. Din cînd în cînd, dar rar, ne mai întîlneam cu oameni. Toți se mirau, ne vorbeau frumos sau ne lăsau în pace.

Cîteodată, fiind deja înăuntru, auzeam glasuri apropiindu-se și tăceam de tot o perioadă, pînă se depărtau. Nimeni nu se uita în jos, la noi, cînd trecea și să rămînem nedescoperite era marele triumf al zilei respective.

Mai știu că, tot din cînd în cînd și tot rar, mai luam pe cîte cineva din bloc cu noi, în ascunzătorile noastre secrete. Nu mai știu pe cine și, mă gîndesc acum zîmbind, probabil nici nu erau prea încîntați, din moment ce i-am uitat e clar că n-au revenit.

Zilele acelea, cu căldura lor, cu cîmpul gol și refugiul din ele sînt printre cele cîteva tablouri fără preț din partea de copilărie la oraș.

Nu știu cum e cînd crești numai la bloc. Dar știu sigur că, atunci cînd vezi de copil nemărginiri și răsărituri în curtea ta, te vei adapta poate, dar niciodată resemna să vezi diminețile vecinul din blocul de vizavi meșterind la ceva matinal sau pe nevastă-sa întinzînd ciorăpei pe grilajul geamului de la bucătărie…

… Sau, de fapt, știu. Acum, după ce-am terminat de scris, mi-am dat seama că am prieteni buni născuți și crescuți la oraș. Și mi-am amintit diverse zile rurale petrecute împreună, cu rîsul meu de ei de dimineața pînă seara și cu supărările lor pe mine că nu înțeleg nimic… Dar sînt deja alte povești.