Din cartier (1): prin canale

publi24.ro

De cartierul bucureștean în care am crescut n-am rămas legată mult sufletește. Mai ales că ce-am lăsat în urmă am cam regăsit, prin meandrele sorții, acum, tîrziu, aproape intact.

Mi-a fost greu cu viața asta dublă de țară-bloc și două rînduri de părinți. Așa că, neadaptîndu-mă practic prea tare la „găștile” de „după blocuri” din cartier și la genul citadin de relații, am rămas undeva pe lîngă, definindu-mi un fel de apărare care a fost luată în general drept aroganță, ce dispărea subit, împreună cu accentul de oraș, de cîte ori mă urcam în rapidul de Iași. Și pe care am lăsat-o și eu așa, folosindu-mă de ea pîn-am plecat. Puțini au trecut cu adevărat dincolo de „aroganța” mea.

Dar ei au și rămas. Mi-au rămas și de aici cîțiva oameni lîngă mine și cîteva povești frumoase.

Cum ar fi o primăvară întreagă cel puțin în care eu și prietena mea de atunci din bloc, Gabi, ne găsiserăm o ocupație ultra-secretă.

Era un cîmp la marginea blocului meu și a celor din jur, mare și gol, cu niște sere pe el.

Și, plimbîndu-ne noi pe el mereu, am descoperit că, dacă mergem pe lîngă sere și trecem de ele, era alt cîmp, cu alte sere, pustiu total și niște canale.

Ei bine, canalele alea, două sau trei, fără capac, au devenit principala noastră ocupație cîteva luni bune.

Erau clipe magice. În orele acelea petrecute în canale nu vorbeam de băieți, de școală, de părinți. Acolo eram doar niște spioane care ne-ascundeam de dușmani (alias probabil cei enumerați mai sus), să nu ne găsească, și făceam planuri. Aveam și un cod secret prin care le descriam în bilețele cînd nu ne întîlneam.

Multe planuri. Țin minte exact cum luam cîte-un fir de iarbă sau vreo buruiană-n mînă și-o răsuceam minute lungi printre degete, împletind vise. Gesturile acelea mi-au rămas, dar, din cuvintele de-atunci, nici unul. Doar starea de bine că acolo, pe cîmp și-n canalele alea, era libertatea totală.

Ca pe dealurile Moldovei mele.

Pentru sceptici simt nevoia acută să precizez că, oricît ar deforma timpul unele amintiri, în canalele alea sigur era foarte curat și mirosea ca afară. Nu știu ce rol aveau, dar pentru noi erau călătoria spre centrul pămîntului.

Țin minte și scările drepte, de fier și adîncimea mare a canalelor. Din cînd în cînd, dar rar, ne mai întîlneam cu oameni. Toți se mirau, ne vorbeau frumos sau ne lăsau în pace.

Cîteodată, fiind deja înăuntru, auzeam glasuri apropiindu-se și tăceam de tot o perioadă, pînă se depărtau. Nimeni nu se uita în jos, la noi, cînd trecea și să rămînem nedescoperite era marele triumf al zilei respective.

Mai știu că, tot din cînd în cînd și tot rar, mai luam pe cîte cineva din bloc cu noi, în ascunzătorile noastre secrete. Nu mai știu pe cine și, mă gîndesc acum zîmbind, probabil nici nu erau prea încîntați, din moment ce i-am uitat e clar că n-au revenit.

Zilele acelea, cu căldura lor, cu cîmpul gol și refugiul din ele sînt printre cele cîteva tablouri fără preț din partea de copilărie la oraș.

Nu știu cum e cînd crești numai la bloc. Dar știu sigur că, atunci cînd vezi de copil nemărginiri și răsărituri în curtea ta, te vei adapta poate, dar niciodată resemna să vezi diminețile vecinul din blocul de vizavi meșterind la ceva matinal sau pe nevastă-sa întinzînd ciorăpei pe grilajul geamului de la bucătărie…

… Sau, de fapt, știu. Acum, după ce-am terminat de scris, mi-am dat seama că am prieteni buni născuți și crescuți la oraș. Și mi-am amintit diverse zile rurale petrecute împreună, cu rîsul meu de ei de dimineața pînă seara și cu supărările lor pe mine că nu înțeleg nimic… Dar sînt deja alte povești.

11 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ecoarta spune:

    Am citit cu plăcere ce-ai scris și m-a cuprins așa, o stare de aducere-aminte, din vremuri apuse. Ale mele, desigur! Și mi-am adus aminte de „nimicurile” despre care ai scris și mă tot gândesc să înșir câte ceva despre copilăria mea…dar ce!? Issa, am avut o copilărie tristă…am iertat, dar încă mă doare…al dracului de tare…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Nu-mi spune… 🙂 și eu am lucruri grele pe care n-am să le-nșir, cît de trending ar fi să-ți expui acum lenjeria la soare. Dar imposibil să nu găsești și ceva frumos pe-acolo, mai ales că acum vedem totul în alte lumini 🙂
      Eu (sau nici eu) nu cred în bazaconiile actuale cu iertări, că ierți și gata. Sanchi, aș zice, unele dureri chiar rămîn dincolo de orice iertări. Dar, zic tot eu, măcar te poți „juca” acum cu ele într-o poezie, un desen, în loc să fii tu prada lor 🙂

      Apreciază

  2. Mihail Toma spune:

    Probabil o amenajare pentru tratarea apelor uzate, acolo se folosesc canale lungi ca decantoare și filtre…
    … și care era băiatul dintre voi două? 😉

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Lol… ce gînd modern, probabil rezultatul mass-media de azi; nu că aia de pe vremuri era mai bună.

      Apreciat de 1 persoană

  3. Mihail Toma spune:

    Nasol când te smulgi de lângă țărână și pici cu nasul în planșee de beton.
    Pe noi ne-a demolat pe când aveam vreo 14-15 ani, eram deja format, ș-apoi până ce-am zburat din cuib n-au mai fost decât câțiva ani. În compensație, liceul teoretic la care mă înscrisesem s-a transformat în industrial, profil auto, așa că ultimii ani am tras de-un covrig (volan 😀 ) de l-am nădușit așa că n-am schimbat mediul chiar de tot.
    Oricum, până ce nu mi-am luat casă pe pământ nu m-am lăsat. Asta-i boală grea…
    🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      E…
      Mă bucur pentru tine, sincer și serios 🙂
      Microb, ca fotbalul. Eu încă sufăr de ea. Dar măcar am unde mă duce cînd se acutizează 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  4. racoltapetru6 spune:

    Dacă în canalele acelea era apă curată – cum se întâmpla pe atunci -, probabil că aveau și ceva viețuitoare care-și duceau veacul pe acolo. Măcar niște broscuțe sau chiar niște peștișori. Asta exploram eu mereu în fiecare ochi de apă pe care-l găseam în copilărie. Și erau pe atunci destule.

    Apreciază

  5. Ei, aveați ceva curaj să vă jucaţi prin canale, oricât de curate erau. Puteaţi da peste insecte, șopârle, șerpi, șoareci. Eu mă consider o femeie puternică, dar și astăzi m-ar speria dacă le-aș întâlni. N-aș putea spune de unde mi se trage fobia asta.🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Da… uite că nu erau 🙂
      Iar azi n-aș mai coborî-n vreun canal nicicum, ca să nu mai zic că nici pe lîngă n-aș trece dac-ar fi destupate și-n cîmp…

      Apreciat de 1 persoană

  6. Poteci de dor spune:

    Frumos ne-ai povestit despre acele episoade de poveste. Cred că asta făceaţi, vă scriaţi poveşti pe care apoi le trăiaţi din plin.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Chiar nu mai știu… dar ne scriam mult! Erau multe de zis, nu ne-ajungea timpul fizic niciodată 🙂
      Mulțumesc!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.