sursa facebook

Gata, au plecat toți prin drumurile lor.

Am rămas singură în toată casa. Se-ntîmplă rar. De obicei mai rămîne cîte unul, nimeni n-are același program cu nimeni. Liniștea aia desăvîrșită, eu cu cafeaua și ciripitul de păsărele, e un deziderat greu de atins.

Dar uite, se mai întîmplă, și atunci, în primele momente, am senzația aceea sublimă din adolescență cînd îmi plecau părinții pe undeva și rămîneam singură.

Da’ ce faci tu singură…? era deviza lor. Nimic, doar bucuria faptului. Dar nu m-au crezut și înțeles niciodată și nici eu n-am înțeles niciodată de ce ar fi trebuit să am ceva de ascuns…

… Acum, deci, sînt singură și ar trebui să fiu fericită.

Sînt doar puțin derutată. Liniște absolută. Pînă și mîțele dorm leșinate de plăcere pe unde-au apucat, că e zi, ele, desigur, doar noaptea au treabă. Păsărelele nu ciripesc, probabil e cam tîrziu, e-n jur de 11 dimineața. Nici mașini nu mai trec pe stradă, s-au calmat, străduța mea e paralelă cu un bulevard mare și și-au făcut idiotul obicei s-o ia pe-aici dimineața, plan B, și-așa a ajuns un trafic ca pe bulevardul în sine.

Nu cade nimic de nicăieri, nu strigă nimeni după mine, WhatsApp-ul nu vibrează non-stop de cerințe – uneori îi mai și blochez cîte-o juma’ de oră, o oră. Nimeni nu vrea nimic, că nu-i nimeni acasă.

Privesc în jur, gîndind că iată, am timp să fac chestii liniștită.

Sînt niște căni și-o farfurioară prin chiuvetă. Să le fie de bine, mai încap și altele, nu le declar urgente.

Obiecte de diverse naturi la ne-locurile lor prin casă… iau cîteva-n mînă și-mi dau seama apoi că-s prea multe, ar trebui ceva gîndire organizatorică. Renunț.

Niște măsuțe de șters, le șterg din mers, că alea chiar trebuie zilnic, niște prăfuleț pe niște rafturi, cărți pe care nu le-a mai clintit nimeni… Ar fi ceva, dar mi-aduc brusc aminte de citatul ăla omniprezent că o casă în care e ordine și curățenie arată ca o casă nelocuită. M-am scos, îmi trece și de șters praful.

Într-un final întind sumar niște pături și șterg cîteva întrerupătoare din drum cu un șervețel umed, să nu zic că n-am făcut nimic.

Și mă-ntorc la cafea. Și abia acum simt cu adevărat liniștea. Așa, să nu faci nimic, să stai degeaba, să nu gîndești, să nu nimic, nimic.

Singură. Lux, oază, paradis.

Pînă la țîrîitul interfonului. Administratorul, că iar am uitat să „aduc contoarele” pe care tot eu le scriu lunar…