arhivă personală

Neînțelegerile părinților mei m-au aruncat în clasa a treia la țară, la bunici.

Dar eu m-am bucurat. Acolo, binele ăla care e în orice rău a fost la mine fericire totală, în ciuda a ceea ce voi povesti. Mai acasă nu eram nicăieri pe lume.

Bunicul meu fusese directorul școlii din sat, se pensionase și acum învățător și director îmi era Didi, unchiul meu, pe care-l știam ca pe ai mei.

arhivă personală

Doar că traiul imaginat de mine n-a avut nicio legătură cu realitatea acelui an școlar, se subția pe zi ce trece ca Fata Morgana de care habar n-aveam.

Mi-am păstrat premiul și notele de zece, dar cu ce preț… gândeam atunci. N-am fost favorizată cu nimic, n-am fost scutită de nimic, nu era Didi mai blând cu mine, că eram nepoată-sa.

Nici măcar nu mai era Didi, era domnu’ învățător Rotaru. Sau, foarte probabil, tovarășu’, nu-mi aduc aminte, dar mi se pare imposibil să fi trecut peste această apelare obligatorie. Deși acolo se mai trecea peste multe și tot acolo, în acei ani, am învățat să ascult Europa Liberă

O zi din tot anul ăla mi-a rămas în minte ca deosebită. Trebuia să fie cea mai bună dintre toate și s-a dovedit un „coșmar” din care am învățat ulterior multe.

Îmi dă Didi într-o zi, la plecare, un bilet să i-l duc bunicului, închis bine, nu zice nimic. Eu, pe drum, cu Anișoara, prietena mea nedespărțită de atunci, ce să fac, evident că l-am desfăcut, era un mic eveniment în curgerea acelor zile.

În bilet, Didi îl ruga pe bunicul meu să-i țină locul a doua zi, că are o treabă și trebuie să plece din sat. Deja scenariile se succedau rapid în mintea mea, toate cu un happy-end sublim, parcă primisem o zi de vacanță cadou…! I-am zis, firește, Anișoarei și ne-am pus pe sărbătorit în felul nostru, adică am întârziat ore bune acasă.

Mergeam ceva de la școală și aveam de urcat și un deal. Ei, și am lungit amândouă drumul ăla maxim… Cu pauze la fiecare poartă, piatră, fântână, om din cale. Ba mai țin minte că ne-am oprit și la un bebeluș, era o femeie, nu mai știu cum o chema, la a doua casă de pe dreapta cum urcam dealul, care abia născuse și era extrem de interesant bebelușul, cum urla, cum era schimbat, cum dădea el din membre… Am stat o grămadă pe la el, pe capul femeii.

arhivă personală

Se făcuse târziu, bunicul normal că m-a certat că pe unde-am umblat, bunica normal că-i tot spunea lasă, omule, fata-n pace… I-am dat biletul repede și bunică-meu s-a pus pe treabă.

Adică de văzut ce și cum să predea a doua zi, m-am mirat eu, mi se părea culmea atâta conștiinciozitate, dar am tăcut chitic, încă mai credeam în vacanța mea iluzorie.

Micul eveniment era clar un eveniment nu numai pentru mine, ci și pentru el, destul cât să uite de mine și-am stat bine-merci și încă fericită cu teme și lecții nefăcute.

A doua zi a fost un dezastru total. Am fost cea mai ascultată și mai întoarsă pe toate părțile. În clasă, la catedră, nu mai era urmă de bunic propriu și personal, după cum nici în unchi nu-mi recunoșteam unchiul, și eram tratată ca toți ceilalți copii. Trăiam și nu-mi venea să cred ce trăiesc…

… Nici măcar n-am plecat împreună acasă. Separat, fiecare cu gândurile și impresiile lui. Nici măcar cu Anișoara n-am plecat. Singură. Eram, evident, prea supărată și m-am refugiat în câini, pisici, pod și-n mâncarea caldă și brațele blânde ale bunicii mele. Gradul necesar de răsfăț se recalibra, a doua zi nu mai aveam nimic și plecam la fel de veselă la școală.

Iar când l-am văzut din nou pe Didi la catedră, deja mi se părea un înger și parcă eram și mult mai relaxată decât fusesem înainte de evenimentul cu pricina…

facebook – Oana C.

Pe „lecțiile” predate de unchiul și bunicul meu anul acela nu le-am înțeles atunci, ci mai târziu, privind înapoi. Dar s-au sedimentat și nu știu cum s-a făcut de n-am rămas cu nicio urmă de frustrare sau altă nemulțumire care să dăinuie în timp. Cred că era prea multă iubire-n jur și-n toate ca să încapă vreun resentiment.

Am rămas doar cu niște filmulețe mentale pe care le mai derulez când mă mai bântuie dorul de frumos.

Pozele nu-s cu mine. Sînt de prin lumea satului de-atunci, cred că chiar din aceea de dinaintea mea. Iar ultima, cea color – ulterioară mie.