Issabela

Clasa mea a treia

arhivă personală

Neînțelegerile părinților mei m-au aruncat în clasa a treia la țară, la bunici.

Dar eu m-am bucurat. Acolo, binele ăla care e în orice rău a fost la mine fericire totală, în ciuda a ceea ce voi povesti. Mai acasă nu eram nicăieri pe lume.

Bunicul meu fusese directorul școlii din sat, se pensionase și acum învățător și director îmi era Didi, unchiul meu, pe care-l știam ca pe ai mei.

arhivă personală

Doar că traiul imaginat de mine n-a avut nicio legătură cu realitatea acelui an școlar, se subția pe zi ce trece ca Fata Morgana de care habar n-aveam.

Mi-am păstrat premiul și notele de zece, dar cu ce preț… gândeam atunci. N-am fost favorizată cu nimic, n-am fost scutită de nimic, nu era Didi mai blând cu mine, că eram nepoată-sa.

Nici măcar nu mai era Didi, era domnu’ învățător Rotaru. Sau, foarte probabil, tovarășu’, nu-mi aduc aminte, dar mi se pare imposibil să fi trecut peste această apelare obligatorie. Deși acolo se mai trecea peste multe și tot acolo, în acei ani, am învățat să ascult Europa Liberă…

O zi din tot anul ăla mi-a rămas în minte ca deosebită. Trebuia să fie cea mai bună dintre toate și s-a dovedit un „coșmar” din care am învățat ulterior multe.

Îmi dă Didi într-o zi, la plecare, un bilet să i-l duc bunicului, închis bine, nu zice nimic. Eu, pe drum, cu Anișoara, prietena mea nedespărțită de atunci, ce să fac, evident că l-am desfăcut, era un mic eveniment în curgerea acelor zile.

În bilet, Didi îl ruga pe bunicul meu să-i țină locul a doua zi, că are o treabă și trebuie să plece din sat. Deja scenariile se succedau rapid în mintea mea, toate cu un happy-end sublim, parcă primisem o zi de vacanță cadou…! I-am zis, firește, Anișoarei și ne-am pus pe sărbătorit în felul nostru, adică am întârziat ore bune acasă.

Mergeam ceva de la școală și aveam de urcat și un deal. Ei, și am lungit amândouă drumul ăla maxim… Cu pauze la fiecare poartă, piatră, fântână, om din cale. Ba mai țin minte că ne-am oprit și la un bebeluș, era o femeie, nu mai știu cum o chema, la a doua casă de pe dreapta cum urcam dealul, care abia născuse și era extrem de interesant bebelușul, cum urla, cum era schimbat, cum dădea el din membre… Am stat o grămadă pe la el, pe capul femeii.

arhivă personală

Se făcuse târziu, bunicul normal că m-a certat că pe unde-am umblat, bunica normal că-i tot spunea lasă, omule, fata-n pace… I-am dat biletul repede și bunică-meu s-a pus pe treabă.

Adică de văzut ce și cum să predea a doua zi, m-am mirat eu, mi se părea culmea atâta conștiinciozitate, dar am tăcut chitic, încă mai credeam în vacanța mea iluzorie.

Micul eveniment era clar un eveniment nu numai pentru mine, ci și pentru el, destul cât să uite de mine și-am stat bine-merci și încă fericită cu teme și lecții nefăcute.

A doua zi a fost un dezastru total. Am fost cea mai ascultată și mai întoarsă pe toate părțile. În clasă, la catedră, nu mai era urmă de bunic propriu și personal, după cum nici în unchi nu-mi recunoșteam unchiul, și eram tratată ca toți ceilalți copii. Trăiam și nu-mi venea să cred ce trăiesc…

… Nici măcar n-am plecat împreună acasă. Separat, fiecare cu gândurile și impresiile lui. Nici măcar cu Anișoara n-am plecat. Singură. Eram, evident, prea supărată și m-am refugiat în câini, pisici, pod și-n mâncarea caldă și brațele blânde ale bunicii mele. Gradul necesar de răsfăț se recalibra, a doua zi nu mai aveam nimic și plecam la fel de veselă la școală.

Iar când l-am văzut din nou pe Didi la catedră, deja mi se părea un înger și parcă eram și mult mai relaxată decât fusesem înainte de evenimentul cu pricina…

facebook – Oana C.

Pe „lecțiile” predate de unchiul și bunicul meu anul acela nu le-am înțeles atunci, ci mai târziu, privind înapoi. Dar s-au sedimentat și nu știu cum s-a făcut de n-am rămas cu nicio urmă de frustrare sau altă nemulțumire care să dăinuie în timp. Cred că era prea multă iubire-n jur și-n toate ca să încapă vreun resentiment.

Am rămas doar cu niște filmulețe mentale pe care le mai derulez când mă mai bântuie dorul de frumos.

Pozele nu-s cu mine. Sînt de prin lumea satului de-atunci, cred că chiar din aceea de dinaintea mea. Iar ultima, cea color – ulterioară mie.

41 de comentarii

  3. Foarte dulci aceste filmulețe mentale! Cred că acum te bucuri să-ți amintești atitudinea unchiului și a bunicului de la clasă. Așa cum îmi amintesc și eu mai cu drag de profesorii severi, chiar dacă nu mi-au fost rude.

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde

  5. Îmi place tare povestea asta. În afara de asta îmi place exemplul alor tăi (unchi și bunic) care, deși voi nu aveați cum înțelege la o așa vârstă fragedă, s-au comportat corect fără a vă face vreun favor. Eu văd favorotismul ca pe un mare cancer al românilor, deci încă odată spun: JOS PĂLĂRIA în fața unor asemenea exemple!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • Și, în plus, nici palme n-am primit, apropo de unele educații… spartane. Nici una singură măcar.
      Doar că treaba era treabă și joaca – joacă, cu asta am rămas subconștient 🙂
      Mulțumesc 🙂

      Apreciază

  6. Vai! Nu ştiu dacă aş fi putut. Bunicii sunt divinizaţi, nu-i poţi vedea tratându-te ca pe orice alt copil, mai chiar mai dur decât pe ei.
    Cu mama am păţit asta, o dată şi mi-a ajuns. A luat clasa întâi când am intrat şi eu la şcoală, dar nu m-a luat la ea-n clasă, nici măcar la ea-n şcoală. Şi nu mai reţin cum, de ce, am fost într-o zi la ea şi m-a scos la tablă că eram numai cu mâna pe sus, ca zuza. Mi-a ajuns. Când am ajuns acasă, am simţit nevoia disperată să mă ţină în braţe, să-mi recapăt mama, să mă asigur că e iar mama, că acolo a fost prea aspră cu mine şi aşa ceva nu se putea. 😀 În schimb, m-a uimit felul în care o adorau elevii. Cumva, am simţit gelozie şi e fost greu să înţeleg atunci.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • :))) deci mă-nțelegi perfect…!
      Erau multe alte chestii care, toate îmbinate, mă duceau la concluzia, chiar și la anii ăia, că, chiar dacă-s supărată pe moment, nu-i nedreptate, ci așa-i firesc.
      Nu știu cum să spun exact… era încrederea aia că știu ei ce fac mai bine decît mine, la care nu lucrezi, ci pe care o ai sau nu, și o aveam deja de 9-10 ani…

      Apreciază

  7. Corectitudinea ca profesie! Ai fost în schimb de experiență, un an. Ce privilegiu, ai avut ce învăța!
    În schimb, eu în liceu, la fizică, într-o vreme l-am avut profesor pe un coleg de-al fratelui meu cu care și devenisem prieteni. M-a „ascultat” când nu trebuia să facă asta, eu nu știam nimic-nimic, el își mușca un deget de penibilitatea situației în care mă aflam, colegii (eram numai băieți) ne simpatizau pe amândoi și ziceau să nu-mi dea notă. Mi-a dat 4, ca între prieteni, a zis, așa o să ai o amintire mai specială de la mine!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  8. Da, normal, fără nici o umbră, chiar din acele momente. Mă invitase și la el acasă, știi cum e cu prieteniile, nu poți comunica cu oricine orice, iar eu păream matur și de încredere, eram liderul clasei. Liceul l-am făcut la Blaj, stăteam la cămin. Mi-a spus: „mama mă bate la cap că încă nu m-am însurat încă”, iar eu l-am consolat spunând ceva adecvat. Era de statură normală, suplu și jovial, atent îmbrăcat, de regulă la costum, plin de energie, cumva agitat de frământările interioare, cu un scris ordonat, cumva forțat, mai strâns, nu destins, mi-a arătat o pagină-două cu cugetările așternute. Pe vremea aceea nu știam că-i călcam oarecum pe urme. Cu o privire sinceră, deschisă-deschisă sub ochelarii cu ușoare dioptrii de vedere, ochii săi albaștri (frumoși) îți zâmbeau a drag și bunăvoință. Era și scrupulos de integru, expresie nu atât de acoperitoare, pt că la bac aveam 4 subiecte la fizică (oral). În sală era și un profesor universitar președintele comisiei, știi cum se întâmplă, noi 3…4 elevi. Am tras biletul și, când am prins momentul, deoarece el (Grațian) avea un ușor neastâmpăr, se mișca de ici-colo, i-am șoptit „răspund numai la 3 subiecte, la ăsta… nu zic nimic-nimic.” Dragul de el n-a aprobat, luat prin surprindere, iar eu i-am spus că sigur nu. Am expus bine cele 3 subiecte, el aștepta docil… inexplicabil, că doar nu e greu nici acela, preț de 2…3 secunde, eu nimic, și mi-a dat nota 9! Nu-mi aduc aminte să mai fi discutat vreodată acest incident. S-a mutat la Satu Mare, auzisem, căsătorindu-se, pt ca apoi, vestea tristă că a plecat de tot, un accident stupid (n-am amănunte). Issa, dragă, știi, era un om cu totul special, remarcabil. Despre alți profesori, altădată.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • Îmi pare rău de el… se mai întîmplă și așa.
      Uneori acesta e și motivul pentru care scriu unele articole. Ca să rămînă undeva ceva. Chit că-i doar o impresie personală.

      Apreciat de 1 persoană

  9. Mi-ai amintit că am avut profesor de istorie pe un văr de-al meu. Vărul era cu vreo 15 ani mai mare și preda istoria. Nu exagerez când spun că era unul dintre cei mai severi profesori. Crezi că era altfel cu mine? Nuuuu. Acasă îi mai spuneam mamei ce nepot grozav are, dar crescând mi-am dat seama că era un profesor corect.
    Frumoase amintiri ai legate de bunici și de viaţa la ţară.🙂

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde

  10. :-)Eu mă ambitionam să nu ies din 10.Am învățat la şcoala ddein sat Mama profesoară la liceu …deci închipuie-ţi ce de pretenții au avut toți invataorii si profesorii.Nici de boala mea nu le păsa…dar am reușit mereu premiu

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde

    • La clasa a 8-a am renuntat intervenind scaunul cu rotile…..pe atunci abia trecusem din perioada comunista se mergea la scoli speciale dar nu te mai întorceai.Sunt recunoscătoare că părinții m-au păstrat lângă ei.

      Apreciat de 3 persoane

    • Felicitări pentru tăria ta de caracter, nu e puțin lucru!
      și vizavi de continuarea comentariului tău, de mai jos: Mulțumirea întotdeauna aduce plus valoare celui care o are. Foarte frumos din partea ta. Te rog, dacă poți să povestești puțin cum s-a întâmplat să ajungi în scaun cu rotile, și alte lucruri, care se înțelege că mai apoi te-au făcut mai puternică.
      Ne bucurăm pentru tine că suntem pe aceeași pagină, scriind despre noi înșine. God bless you!

      Apreciat de 2 persoane

    • Văd ați intrat pe blogul meu abia ieri, ceea ce înseamnă că nu știți povestea mea.Eu sufăr de o maladie rară, progresivă și fără leac, iar dintr-un copil normal, chiar zvăpăăiat până la 10 ani când boala a debutat am ajuns acum după 30 de ani de luptă abia în picioare să mai pot staDar medicii spuneau că nu voi dpăși 25 de ani.Cred că am voință multă și lupt mai departe iubesc viața așa cum e…caut să mă mângâi cu frumosul din ea și să dau iubire, cel mai frumos sentiment exprimat în poezie!

      Apreciat de 2 persoane

  11. Lecții de viață despre dascălii din vremuri demult uitate, când dragul de copii şi menirea erau mai presus de orice. Acei domni Trandafir ai lumii satelor în fața cărora nu sta decât Dumnezeu cu ceata sfinților. Iar azi!? Cum s-a diluat atât de tare imaginea dascălului?! Sau mai ales de ce!??

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  12. Oazapentrufluturi
    Îți mulțumesc pentru răspuns. Deși într-o stare fizică cu mai puțină putere, ești o mare luptătoare, cu resurse intelectuale remarcabile și-o deosebită voință – Ești cu adevărat o oază de încurajare reciprocă pentru cei care te cunosc și te citesc, bravo!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  15. Ce-mi place de mult și mie să mă mai pierd în filmulețele mentale 😊
    Tare te-am înțeles pe tine copil, am fost acolo, am simțit tot, deși nu mi pot imagina pe nimeni din familie la catedră. Pentru mine au fost mereu două zone complet separate ale vieții, școala și familia. Dar ai scris minunat!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • Mulțumesc…!
      Chiar încerc, înainte de fiecare scris de genul ăsta, trag aer în piept și încerc să gîndesc cu mintea de atunci, să mă transpun, să pot reda sentimentele nealterate 🙂
      Dacă-s prea nealterate, cum ai văzut deja, mai completez cu ceva de „om mare” :)))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.