arhivă personală

Dezamăgire. E un cuvînt frumos în sinea lui. O îmbinare sonoră și melodioasă de vocale și consoane.

Sem – semem – semantem, lexem, fonem, morfem, alomorful morfemului…

Sau așa, mai pe scurt și mai pe omenește – antonimul amăgirii.

Se ia amăgirea și i se pune un prefix ca să poți exprima c-ai prins amăgirea-n plasă. Un prefix sudat, fără liniuță, dezamăgirea e un substantiv bine rulat de capacitatea umană de amăgire.

După mine, mergea și cu des-, desamăgire. Sau poate nu, deja i se schimba sensul, nu mai era cuvînt cu sens opus, ar fi intrat în cîmpul larg semantic al amăgirilor. Și pare și mai rău să fie dese.

Cred că des-amăgirea ar fi depins de cît poate fiecare să se amăgească singur.

În fine, dincolo de lingvistică și de definițiile lui Saussure care n-au fost detronate încă și pe care le repet acum cu copilul meu la primul ei examen la fel de indignată ca la primul meu examen, dincolo deci – dezamăgirea e ceva mult mai simplu și mai concret.

Dezamăgirea e cînd te uiți pe geam în momentul acela al crăpatului de ziuă. Și tot ce vezi în fața ochilor e o alee între două blocuri căreia îi știi cuminte fiecare dală cu ochii închiși, cele trei felinare despre care știi dinainte că se vor stinge automat la 7.00 și crengile cunoscute ale copacilor, cu fiecare-aceeași rămurea, toate pe fundalul zgomotului nebun al marelui oraș. Și-atît.

Nimic dincolo. Poate vreun nou vis, așteptînd încă latent să fie depistat. Să-mi caut ochelarii, niciodată nu știu pe unde-i las seara.