m.imdb.com

Un film calm, blînd și amplu.

Se construiește încet și tot încet, mai vrînd, mai nevrînd, te atașezi treptat de personaje, pînă la urmă de toate.

Sînt cîteva personalități acolo ce-și caută drum comun.

Tatăl, artistul bolnav care urmează să moară în timp-limită. Personalitate predominantă, exclusivistă și nefericită (sau condiția artei reale, cum spune el însuși într-o scenă pe care am „citit-o” la Blue și datorită căreia am căutat filmul), în jurul căreia pivotează toate celelalte.

Fiul, lucrător și el în mediul artistic, un tip franc și foarte simpatic.

Asistenta tatălui, alt caracter frumos, tînăr și sincer care-și caută un loc în viață.

Și alte cîteva, secundare, condimentînd tabloul cu exact strictul necesar.

Am tot citit că-i un film despre iertări, împăcări etc. Firește, în contextul mondial în care sîntem din ce în ce mai răi și iertarea și împăcarea au devenit loc comun peste tot unde se scrie și vorbește vreo limbă.

Dar parcă mai degrabă-i despre condiția și modul în care ajungi la această iertare, căci (știm toți, nu?) majoritatea sînt formale, bifate în ochii lumii sau ai propriului și iluzoriului confort psihic.

În filmul de față vezi că iertarea e ce trebuie în finalul care chiar m-a surprins plăcut.

Mi-a mai plăcut faptul că ideea scenariului a fost prinsă din zbor de regizor dintr-un articol de ziar care anunța ultima zi din istoria developării filmelor Kodachrome.

E un film bun și, în ciuda altor păreri, după mine – ușor.