I-love-is-life.blogspot.com

Se-nserase. Și mi-era, recunosc, puțin frică să apăs pe clanță.

… Dar am intrat. Dacă ajunsesem pînă aici, însemna că trebuia să intru.

Cu teamă, cu speranță, nici eu nu știam în ce, cu o iubire pe care parcă nici mică n-o aveam așa, cu dor nedefinit am pășit în vechea casă.

Pe tablouri le-am văzut primele. Erau la locul lor, doar astfel fuseseră puse, să le vezi cum intri. Praf și pînze pe ele, întinzîndu-se spre colțurile unde se-mbinau pereții.

Apoi masa. Masa veche și mare din sufragerie și cele două măsuțe mai mici. Cu zgîrieturile cunoscute pe ele. O față de masă uitată, pătată de vremea galbenă trecută.

Paturile. Pe unul dintre ele, o pătură-și păstrase colțul ăla mototolit în dezvelirile de dimineață, cînd te ridici și mai stai puțin pe marginea patului, a trezire. M-am întins pe patul vechi, mîngîind pătura, tînjind după vreo senzație veche, oricare, una măcar… N-a venit.

Eh, nu încă, mi-am zis.

M-am dus la geam. Perdeaua devenise puțin scorțoasă, am dat-o curioasă la o parte, așteptînd parcă să se rupă din clipă-n clipă și-am rămas mîngîind în neștire rama veche de geam. Cîte vise, cîtă patimă, cîte lacrimi, cît rîs vedeam în oglinda lui…! Am vrut întîi să nu-l deschid, mi se părea că aerul curat de-afară putea altera sentimentul revenirii, apoi am optat pentru. Dacă voiam să rămîn, trebuia să fac puțin curat.

Și m-am apucat să strîng. Cîteva haine rătăcite, să fac paturile și alte mărunțișuri strict necesare.

Am scris acasă pe praful de pe masă. Apăsat și mare. Am scris cîteva nume dedesubt. Mai mici. Apoi cîteva, și mai mici. Am început să trag linii între ele. Mă prinsese jocul, am trasat, am încercuit, am numărat… pînă s-a umplut masa și sufletul meu, depășit de-atîtea amintiri grămadă, le-a șters aproape mecanic cu mîneca.

Am adormit într-un tîrziu, cu lumina aprinsă, gîndindu-mă că-n zori va fi altfel. Că voi găsi ce caut. Nu știam ce caut, știam doar că voi ști cînd voi găsi.

… Și zorile au venit. Calme, crude, reci, o dimineață oarecare dintr-un an oarecare al vieții mele.

Mi-am băut cafeaua făcută-ntr-un ibric ruginit și-am mai privit o dată-n jur, cu o speranță neghioabă.

Dă-mi, Doamne, ceva de care să m-agăț…

… Dincolo de geam, oamenii începuseră să mișune. Îi priveam pe rînd și lung, cît îmi permitea trecerea lor prin perimetrul ochilor mei, cu inima cît un purice.

N-am recunoscut pe mai nimeni. Poate erau copii mari, crescuți, vine o vîrstă la care nu mai faci bine diferența între anii biologici. Poate erau de-o seamă cu mine. Poate frați, rude, părinți de-ai lor. Cîțiva ochi și cîteva gesturi mi-ar fi spus ceva. Nu mult, nu cît să strig pe cineva, și, dac-aș fi strigat, dincolo de recunoaștere, ce să mai spun…? Vremea afară se vedea deja cum e.

Și, încă privind pasivă trecătorii, am înțeles brusc, din niște străfunduri cu care m-am luptat degeaba să tacă, am înțeles că acasă e în mine de mult timp și-am pus afișul, tristă și liniștită, închizînd pentru ultima oară ușa: de vînzare.