Se-nserase. Și mi-era, recunosc, puțin frică să apăs pe clanță.
… Dar am intrat. Dacă ajunsesem pînă aici, însemna că trebuia să intru.
Cu teamă, cu speranță, nici eu nu știam în ce, cu o iubire pe care parcă nici mică n-o aveam așa, cu dor nedefinit am pășit în vechea casă.
Pe tablouri le-am văzut primele. Erau la locul lor, doar astfel fuseseră puse, să le vezi cum intri. Praf și pînze pe ele, întinzîndu-se spre colțurile unde se-mbinau pereții.
Apoi masa. Masa veche și mare din sufragerie și cele două măsuțe mai mici. Cu zgîrieturile cunoscute pe ele. O față de masă uitată, pătată de vremea galbenă trecută.
Paturile. Pe unul dintre ele, o pătură-și păstrase colțul ăla mototolit în dezvelirile de dimineață, cînd te ridici și mai stai puțin pe marginea patului, a trezire. M-am întins pe patul vechi, mîngîind pătura, tînjind după vreo senzație veche, oricare, una măcar… N-a venit.
Eh, nu încă, mi-am zis.
M-am dus la geam. Perdeaua devenise puțin scorțoasă, am dat-o curioasă la o parte, așteptînd parcă să se rupă din clipă-n clipă și-am rămas mîngîind în neștire rama veche de geam. Cîte vise, cîtă patimă, cîte lacrimi, cît rîs vedeam în oglinda lui…! Am vrut întîi să nu-l deschid, mi se părea că aerul curat de-afară putea altera sentimentul revenirii, apoi am optat pentru. Dacă voiam să rămîn, trebuia să fac puțin curat.
Și m-am apucat să strîng. Cîteva haine rătăcite, să fac paturile și alte mărunțișuri strict necesare.
Am scris acasă pe praful de pe masă. Apăsat și mare. Am scris cîteva nume dedesubt. Mai mici. Apoi cîteva, și mai mici. Am început să trag linii între ele. Mă prinsese jocul, am trasat, am încercuit, am numărat… pînă s-a umplut masa și sufletul meu, depășit de-atîtea amintiri grămadă, le-a șters aproape mecanic cu mîneca.
Am adormit într-un tîrziu, cu lumina aprinsă, gîndindu-mă că-n zori va fi altfel. Că voi găsi ce caut. Nu știam ce caut, știam doar că voi ști cînd voi găsi.
… Și zorile au venit. Calme, crude, reci, o dimineață oarecare dintr-un an oarecare al vieții mele.
Mi-am băut cafeaua făcută-ntr-un ibric ruginit și-am mai privit o dată-n jur, cu o speranță neghioabă.
Dă-mi, Doamne, ceva de care să m-agăț…
… Dincolo de geam, oamenii începuseră să mișune. Îi priveam pe rînd și lung, cît îmi permitea trecerea lor prin perimetrul ochilor mei, cu inima cît un purice.
N-am recunoscut pe mai nimeni. Poate erau copii mari, crescuți, vine o vîrstă la care nu mai faci bine diferența între anii biologici. Poate erau de-o seamă cu mine. Poate frați, rude, părinți de-ai lor. Cîțiva ochi și cîteva gesturi mi-ar fi spus ceva. Nu mult, nu cît să strig pe cineva, și, dac-aș fi strigat, dincolo de recunoaștere, ce să mai spun…? Vremea afară se vedea deja cum e.
Și, încă privind pasivă trecătorii, am înțeles brusc, din niște străfunduri cu care m-am luptat degeaba să tacă, am înțeles că acasă e în mine de mult timp și-am pus afișul, tristă și liniștită, închizînd pentru ultima oară ușa: de vînzare.
Trist.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Real. Și, cred, motivațional: cam așa a arătat pentru mine un „acasă” căutat exterior.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Câtă tristețe! Cred că pentru toți vine un astfel de moment…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Probabil…
Casa din text e metaforică, e vîndută de mult și nu de mine.
La asta mă și gîndeam. Două case părintești, una a bunicilor, goală acum dar plină de iubire, e încă și e a mea, cealaltă, a părinților, fără iubire în ea – cînd nu mai ai ce face și ce găsi într-un loc, trebuie să te desprinzi total 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vin eu al treilea cu acelasi verdict: trist! Foarte trist atat de trist ca imi lipsesc alte cuvinte!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Știu, dar mai bine să conștientizezi o tristețe, decît să stai cu ea latentă…
ApreciazăApreciază
Mi-ai răscolit și mie dorul de acasă, de casa părintească pe care n-am vizitat-o de câțiva ani. Deși e la câteva străzi distanță.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… Dar știi că-i acolo, stă cuminte și așteaptă 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Rămân şi ne rămân aşa cum le ştim noi, le vom purta mereu cu noi, chiar dacă acum mâni străine le ating uşile…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da… Și am mai înțeles, în sfîrșit, și eu că „acasă” ăla e în noi și-n ce ducem cu noi, nu în ceva exterior, oamenii și locurile sînt doar niște triggere ca să ne găsim pe noi, așa cred eu azi 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa şi e, nu în pereţi stă acel „acasă” 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dă-mi, Doamne, ceva de care să m-agăț…
Și, exact în momentul acela, s-a auzit o bubuitură, iar ușa de la intrare a sărit cât colo.
De pe hol au intrat puhoi o duzină de mascați și s-a auzit o voce ca un tunet:
– Polițiaaa! Nu mișcă nimeni! Culcat pe burtă! Culcaaat! Am zis CULCAT!
În secunda următoare am luat un bulan de cauciuc direct între ochi și mi s-a rupt filmul.
MORALA:
Dumnezeu îți dă întotdeauna ce-I ceri!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Clar n-avem aceleași preferințe din pdv al dorințelor… :)))
P.S. Știam că-i o frază cu „probleme”, dar am lăsat-o, pentru autenticitate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tristete, sensibilitate si durerea ruperii de un loc drag, plin de amintiri. Cu multa stare scrisa povestea. Parca vad praful de pe masa hasurat, mazgalit de tine…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc… așa e, da, dar cine n-are dureri, treaba e să-ți iei elan să treci prin și peste. Musai 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Musai (m-a intrigat mult timp cuvantul asta, nu l-am stiut, dar acum m-am documentat). 😛 Punem afisu’… da’ nu stergem amintirile. Pupiiciii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu, evident :)))
Pupici back ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Well, dacă odată intrată în casă trebuie să cauți ceva de care să te agăți pentru a-ți aduce aminte de acel acasă de altă-dată, dacă nu te năpădesc amintirile și dacă sentimentul de odinioară că ești „acasă” nu ți se instalează în suflet chiar fără voia ta, atunci da, poți s-o vinzi.
ApreciazăApreciază
Iar ai înțeles ce trebuie 🙂
ApreciazăApreciază
Las’ că public mintenaș ceva cu care n-o să mai fii de acord. 😀
ApreciazăApreciază
😂😂😂😂
Finally. Aștept.
ApreciazăApreciază
Ai povestit frumos, Issa, cu talent… Lumea materială recunoscută (uzată, prăfuită de timp… în decorul mai larg al locului natal) ne revine în amintire treptat, în timp ce fețele noi nu-și găsesc locul în sufletul copilăriei noastre.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori nu. Uneori da, alteori le mai amesteci…
Timpul alege mereu, nush cum face dar nu dă greș 🙂
ApreciazăApreciază
Multă tristețe! Și din perspectiva în care cred că voi face și eu la fel.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😦 te-aș înțelege mult.
Dar poate nu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană