sursa colourbox.com

Nu cîntecul ăla vechi, ci viața. Sună însă prea bine titlul ca să-l schimb, prin urmare declar de la început că nu-i nici un can-can în text.

În ciuda feminismului meu din ce în ce mai accentuat cu anii, bărbații, cînd nu sînt grețoși prin definiție, sînt amici mai buni decît femeile, atunci cînd, firește, aceastea nu-ți sînt prietenele acelea deosebite.

Devorezi cu seninătate mai multe subiecte, realismul lor înnăscut se completează bine cu patosul feminin, sînt mai puțin răutăcioși și bîrfitori.

Cu femeile, în general vorbind și-n toate împrejurările, parcă-i un fel de stare de concurență latentă în orice, ba chiar nici nu pare să aibă importanță subiectul zilei.

Cu ei nu concurezi, ci completezi.

Crești cu ei sau îi cunoști într-un context oarecare, împărțiți chestii, rîdeți împreună de amorurile trecătoare ale fiecăruia, opinii, gînduri, idei, te leagă lucruri.

Sigur, inutil să precizez, amorul respectiv nu-i și-ntre voi, nici măcar incipient, ai fi știut, ar fi fost altceva sau altfel, mă rog, nu e-n ecuație.

E doar amicul acela desăvîrșit cu care vorbești la fel la orice oră și la orice vîrstă, și pe care, dacă vrei să îl întrebi ceva, nu-ncepi cu bună, ce mai faci, ci-ntrebi direct.

Și dintr-o dată nu mai e așa. Întotdeauna, că e tipar deja, cînd se căsătorește. Nu cînd are altă iubită, nu cînd a descoperit femeia vieții lui, nici măcar cînd are vreun copil, nu cînd orice altele, atunci spune, ci strict atunci cînd se căsătorește. Atunci începe să tacă.

Aia n-am putut eu să pricep nicicînd. Căci, cu foarte puține excepții absolut fericite în care soțiile unor amici mi-au devenit mai prietene decît amicii înșiși, în rest aici se rupe filmul.

Și nu pot să-nțeleg. Ce apără el, ce apără ea, din cine se instaurează brusc această stare?

Se simte ea amenințată, se simte el în pericol de trecutul lui? Dacă ea se simte amenințată, să fie sănătoasă, înseamnă că nu-i sigură pe ea și e problema ei. Dacă el simte vreun pericol, înseamnă că habar n-are ce-i loialitatea și iarăși e problema lui.

Sau poate-și sînt atît de suficienți unul altuia încît nu le mai trebuie nimeni și nimic. Momentan, desigur și din experiență.

Cert e că am constatat că de fiecare dată e la fel și-mi pare cam tristuț ca actul căsniciei să restricționeze relații și să ducă la formalități în genul tradiționalei urări casă de piatră, de care personal m-am și lipsit pe alocuri.

Deși și eu sînt căsătorită și-mi storc mintea să-mi dau seama dacă mi-am schimbat vreodată atitudinea peste noapte față de oricine și mi se pare că nu. Dar urări formale sigur am primit.

Pe de altă parte, probabil e mai bine sau mai simplu așa, în orice traseu existențial vin și pleacă oameni, se rearanjează din cînd în cînd.

Și astfel rămîn să dau încă o dată din umeri și să privesc spectacolele mai departe.