Portretul unui visător incurabil

Pe Marin Rotaru, Didi pentru familie, prieteni, cunoștințe, pentru un sat întreg și dincolo de el, l-am cunoscut bine, mi-era unchi.

Era tatăl verișorilor mei, Larisa și Dragoș, cu care am bătut dealurile și râpele Moldovei.

Larisa și Dragoș, prin ’70 și ceva

Era soțul pe care îl trimiteai în fundul curții după un lemn de foc și venea ore bune mai târziu cu sculptura nepremeditată sub braț. Văzuse el o bucată de lemn care-i spunea ceva.

Expoziție în curte

Cât a fost învățător în sat a creat și condus cercuri de pictură și a plimbat copiii la expoziții, în tabere și în excursii prin toată țara, vară de vară. Neobosit, generații întregi.

Balta Cârja, tablou

În timpul liber, pasionat de arheologie și istorie, a scris numeroase articole prin reviste locale de cultură, acestea fiind rezultatul plimbărilor și săpăturilor lui nesfârșite pe dealurile țării după „oase, cioburi, pietricele” pe care personal nu le-am înțeles niciodată, mie doar pietricelele îmi plăceau, dar le-am privit mereu cu evlavie ascunsă, ca pe ceva sfânt și misterios.

Uliță din Giurcani, tablou

Toate oasele, cioburile și pietricelele respective s-au întrupat până la urmă, din holul lung al casei lui, prispă și vitrine, într-un muzeu din Vaslui, Elanul, în 2015.

Pasiunea asta a lui, aflu și eu abia acum din acte, că nu-l priveam așa, se traduce oficial printr-un atestat de arheolog care a donat patrimoniului cultural național 2900 de piese descoperite în siturile și necropolele cercetate, descrise în articole aferente.

Criticul de artă, gresie

Elanul se numește si revista lunară pe care a înființat-o în 1998, care acum scrie despre el articolul final… Și asociația culturală aferentă, Academia Rurala Elanul, ambele ființând încă.

Poate într-o zi vor vedea lumina unui alt muzeu și toate tablourile si sculpturile lui din lemn si fier. Pun aici link-ul cu ele, adunate.

Expoziție pe prispa casei

Dincolo de faptele rămase prin care s-a definit irevocabil, Didi a fost un Om.

Un om înalt și solid, chiar dacă anii bătrâneții îl subțiaseră mult orizontal și vertical și îi albiseră părul. Spiritul i-a rămas intact și demn până la sfârșit.

Moș Stan, tablou

Cu mustață, mucalit până-n măduva oaselor lui de artist, cu voce joasă și gravă. Intrai în pământ dacă știai c-ai făcut o prostie de copil. Mai bine dispăreai subit, știai sigur că-i trece și veți râde împreună puțin mai încolo.

Curios, cercetător a toate, admirator necontenit al misterului oricărei vieți din jur. Țin minte anul în care am studiat cârtițele profund înainte de-a le îmbuiba bine cu furtunul cu apă în găurile lor. Operațiune meticuloasă, cărți prealabile, instrumentar bine pregătit, repercusiuni asupra mediului, filosofie curată…

Primul pahar, tablou

Sau Mobra lui Didi. Didi n-a avut niciodată mașină și mergea cu ale altora doar de nevoie. Zeci de ani a mers cu Mobra lui peste tot și nu era extaz de copil mai mare decât să ne plimbe și pe noi cu ea. Vântul mersului pe motoretă care-ți taie fața în veri în care afară nu adie fir de frunză e neregăsibil în alte senzații.

Sau dragostea de albine. Anii dedicați stupăritului. Mierea nu e o afacere. Nu poți să faci miere dacă nu respecți albinele și nu le-nțelegi.

Anii de după ’89. Sau când a descoperit internetul. În tot ce a putut s-a implicat. Țin minte etapa ajutoarelor străine, legăturile lungi în timp cu organizații de englezi, am cunoscut și eu câțiva – ce ciudat și frumos mi se părea să-i văd acolo, în casa lui – care ajutau copiii orfani, săraci, bolnavi din Moldova. Și Moldova geme încă de ei.

Cu englezii, cei trei din stânga

Casa lui era o casă deschisă oricui, oricând, oricât. Vara, când musafirii erau prea mulți, dormea pe un pat pus special pe prispă.

Anii de pensie, când, mai liniștit în vorbe, nu și-n fapte, a reușit, cu ajutorul celor din jur, să-și adune creațiile de toate naturile și să-și dedice mai mult timp scrisului.

Vânătorul, tablou

Am multe amintiri cu el, cu prezența lui de spirit, cu personalitatea lui. Umplea aerul unde stătea. Dar acum mi se-nvălmășesc în minte grămadă, nu pot să le disting, să le clarific, clasific.

Ultimul interviu, Meridianul, 12 septembrie 2019

În timp, se vor mai așeza…

Doar un gând iese din toate și predomină. A fost un visător incurabil în toate regimurile sociale și-n toate anotimpurile vieții. Altfel nu ar fi reușit.

Pasărea fericirii, gresie

Am scris Portretul unui visător incurabil în memoria unchiului meu, artistul, publicistul și arheologul Marin Rotaru (13 nov 1946 – 31 dec 2019). Pozele sunt arhivă personală sau de pe pagina de facebook Marin Rotaru artist.

20 de comentarii

  1. dincolo de steluta asta albastra care inseamna atat de simplu apreciere, sa stii ca intotdeauna e mult mai mult. e admiratie. si stau si vorbesc singura, la propriu, nu la figurat 🙂 : eu pe fata asta am inceput sa o citesc intamplator, ca imi place cum scrie nu-i mai zic, dar daca eu, in ignoranta mea, aflu ca ea a publicat si ca e autoare de carti si bla bla, ma ascund si intru in pamant de rusine. ca si la Cosmisian aveam gura cat o sura si el ditamai scriitorul! gata tac! 🙂 admiratie si respect, frumoasa doamna!

    Apreciat de 2 persoane

    • 🙂 nu sînt autoare, doar aș vrea, cărțile stau în drafturi, poate că într-o zi… dar mulțumesc mult pentru apreciere!
      Un artist consacrat era însă unchiul meu, despre care-am scris acum…
      Și mie mi s-au întîmplat chestii asemănătoare și încă mai fac confuzii printre cei care au mai mult de un blog și au pseudonime, plus că-i mai încurc și cu profilele fb pe unii, chiar mă gîndeam, mai glumind, mai nu, să-mi fac o listă într-o zi…!

      Apreciat de 1 persoană

  2. dupa ce am aflat ca in spatele paginilor pe care le urmaresc sunt blogeri care au publicat, mi-am comandat cartile. nu au ajuns la mine ca au uitat copiii sa mi le aduca. asta a fost o paranteza. 🙂 transforma drafturile in publicatii!!! tot ce ajunge aici creeaza dependenta! asta am spus si Potecutei! promit sa cumpar prima carte scrisa de tine! cu drag!

    Apreciat de 1 persoană

    • Într-o zi… m-am gîndit și eu, de vreun an, am mai lucrat la ele, dar probabil n-a venit încă timpul 🙂
      Mulțumesc mult iar!

      Apreciază

    • Așa a fost și el… Cel mai ciudat mi se pare acum că, trăind atîta timp așa aproape de toate cele făcute de el și felul lui de-a fi, nu l-am privit niciodată din așa puncte de vedere, iar acum, la final, mă simt cumva copleșită de bilanțul unei vieți trăite maxim. Și impresionată de urmele rămase. Cît de mare lucru e…!
      Mulțumesc mult pentru vorbele tale frumoase, sînt un balsam.

      Apreciat de 1 persoană

    • E sumar, e rapid, nici nu știu cît de sintetică am reușit să fiu, dar, ca de obicei, am simțit nevoia să spun cumva. O să mai spun în timp, poate mai organizat, sau amintiri sporadice, nu știu cum devin toate astea.
      Mulțumesc frumos!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Ca învățător și-a făcut cu brio datoria; omul sfințește locul, creează o stare de spirit, fără nicio îndoială că are urmași care s-au molipsit într-un fel sau altul (dintre elevii săi). Și așa trebuie să fie un învățător, care se învață mereu pe sine și pe ceilalți, modest și neabătut din chemarea sa.

    Apreciat de 1 persoană

    • E foarte remarcabil cum a reușit să umple goluri din regimul trecut, acolo unde părea că nu-i nimic de umplut, pur și simplu a deturnat spiritul comunist într-un spirit creator personal, abia acum îmi dau seama.
      Uite că mi-am adus aminte încă una dintre „umpluturi”, căci am petrecut un an de școală, clasa a treia, la țară: creșterea viermilor de mătase… Păstrez detaliile pentru alt articol, că nu mă grăbesc deloc să intru în amintirea asta, de viermi fiindu-mi cel mai silă pe pămînt :))) Dar am făcut-o, chiar de bună voie… :))
      Mulțumesc!

      Apreciază

  4. Ce om frumos. Îmi plac tablourile, îmi plac lucrările în lemn, îmi place optimismul din articol. Cred că a fost fericit făcând ceea ce i-a plăcut și învingând obstacole. Condoleanțe familiei și ție. Sper ca cele făcute de el să dăinuie peste timp și ca amintirea să rămână vie.

    Apreciat de 1 persoană

    • Viața în jurul lui era o sărbătoare continuă. Era și greu, că, pe lîngă toate astea, era și traiul obișnuit de zi cu zi, dar era sentimentul ăla frumos de sărbătoare în toate.
      Mulțumesc!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.