Emy

http://www.pinterest.com

De mult încerc, simt nevoia să-i dau ceva lui Emy, ceva, orice, și nu știu cum. Fie și o readucere la viață preț de cît e citit acest text.

O chema Emilia Micu și îi spuneam Emy. Mi-a fost colegă primii doi ani de liceu, la Economic 3. Doar atît, nu pentru că am picat eu la treapta comunistă din clasa a zecea, ci pentru că atît i-a fost firul existenței ei.

Atît au hotărît alții.

Era superbă. O frumusețe nativă, din aceea care face lumea să-și iasă din ale sale și să exclame chestii. De obicei, neplăcute. Pentru că e greu să înghiți că Dumnezeu poate face trupuri și chipuri așa de frumoase uneori, în timp ce tu, om obișnuit și neremarcat pe stradă, trebuie să-ți porți chipul și trupul tău obișnuite și să faci matrapazlîcuri ca sa ieși în evidență cumva. Sau să trăiești în umbră și turmă, invidiind firesc.

Era blondă, cu păr lung, ochi albaștri și un ten ca spuma laptelui. Blondă, cum se spune, pai. Doar două fete am cunoscut în viață cu această culoare de păr, una era Emy, cealaltă mi-e încă prietenă.

N-am fost prietene din prima zi, ne asemănam destul ca să ne privim circumspect inițial, ea avea gașca ei de cîteva fete, eu – pe a mea, amîndouă ne dădeam în vînt să inventăm trucuri să-i atragem atenția profului de fizică, la practica pe care-o făceam atunci, aia cu sortatul cartofilor și ce-o mai fi fost, amîndouă ne luam la-ntrecere de rîs etc…

Dar Emy, pe cît de frumoasă era, tot atît de bună era și la suflet, eu – la fel, nu stau acum de false modestii, nu-i momentul. Și ne-am împrietenit destul de repede, nu era nici o concurență nicăieri și în nimic. Fiecare cu cercul ei, dar ne distram și împreună de minune, interacțiunile noastre fiind doar la școală.

Cu siguranță ne și admiram cumva în secret sau nu am idee ce ne atrăgea una la alta, dar eu aveam aceste sentimente. Spre bucuria mea, cred că erau reciproce, pe la inceputul clasei a zecea ne apropiam una de alta pe zi ce trecea, Emy începuse să-mi spună ce scria în jurnalul ei secret, mi l-a și împrumutat cîteva zile și ne sunam din ce în ce mai des.

Aveam și eu telefon de aproape un an, din acela fix, cu disc, dar era maro și eram tare încîntată de asta, stabileam cînd să ne sunăm ca să vorbim de-ale noastre, să nu ne-audă părinții…

N-am apucat să vorbim de nenumărate ori. Bucuria mea de-a fi prietenă cu Emy s-a frînt brusc, într-o zi n-a mai venit la școală și nici la telefon nu mai răspundea și destul de repede am fost anunțați că o să mergem cu clasa la înmormîntare.

Nu o să vorbesc despre asta nici acum. Indiferent despre cine-ar fi, e un subiect pe care consider că nu am de ce să stau să îl descriu. Știm toți despre ce e vorba.

Nici despre cît și cum a fost batjocorită de cîțiva indivizi de 18-19 ani, arsă cu țigări – asta mi-a rămas pe suflet pe viață – și aruncată pe geam de la etajul 7 sau 8. Doar pentru că îl cunoștea pe unul dintre acele animale terestre, care o invitase la el să-i dea niște benzi sau casete cu muzică.

Dacă cineva, oricare dintre voi, se-ntreabă măcar în gînd ce căuta copila aia acolo, e rugat, fără nici un resentiment, să tacă, acum și de acum încolo.

Nu din bîrfe știu exact aceste detalii, ci de la tatăl meu vitreg de atunci, căpitan de miliție, care ne-a adunat a doua zi, cu acordul directoarei, la un careu în curtea liceului, vorbindu-ne, spunîndu-ne nu mai țin minte exact ce, învățîndu-ne, în limitele posibilităților de atunci, dacă putem, să ne ferim.

Mai știu destule povești din astea și astfel de lucruri se întîmplau atunci la fel ca azi, diferența e doar că multe dintre noi, femeile, nu am vorbit sau nu vom vorbi niciodată, pentru că jena, prejudecățile, tabu-urile sînt încă bine ancorate în societatea noastră „tradițională”.

De aceea, cînd aud de idilismul nostalgicilor comuniști ai mersului sigur pe stradă la ore înaintate, bunătatea oamenilor de atunci și altele îmi vine să fac ce n-am făcut niciodată, să scuip. Metaforic, pe păreri, fizic n-aș fi-n stare…

… Revenind, v-am spus că nu voi vorbi despre înmormîntare. Ci doar despre un detaliu care, poate că spus acuma prima oară, va ieși în sfîrșit din creierul meu și nu mă va mai obseda la fiecare suflare de vînt a acelei amintiri.

Am fost mulți, foarte mulți copii atunci, nu numai din clasa mea, ci de prin tot liceul, cred, de prin împrejurimi, vecini… Pe drum, noi, cele din clasă, am ramas mai în spate. Iar una dintre fete, din gașca lui Emy, Silvia, ca ieri o văd, îi spune celei de lîngă ea, cu mare revelație și cu un ton anume, după ce chicotiseră destul pe alte teme: fată, dar ce mișto e frate-su…

Aveam 16 ani, mai spun o dată, viața din tine urlă la vîrsta aia altfel decît la alte vîrste. N-am judecat-o pe Silvia nici măcar atunci pentru aceste cuvinte atît de nepotrivite în context, n-o fac nici azi, dar încă n-am uitat. E tot ce mi-a rămas din acea zi, mai țin minte doar că m-am depărtat rapid. Și-apoi, culoarea gri a asfaltului de sub pași.

Emy a fost un zbor frînt prea devreme și inutil și nici azi nu mă încălzește nici o teorie că asta i-a fost, c-ar fi putut plăti spanacuri de vini imaginare din viața asta sau din alta și alte astfel de bazaconii. Simplul respect al fiecăruia pentru dorința celuilalt ar schimba karma unui Pămînt întreg.

Am scris aceste rînduri pentru tine, Emy, în jurnalul meu virtual de azi, pentru toate sărbătorile pe care nu le-ai mai trăit.

47 de comentarii

  1. Vai de bieții ei părinți! Dacă tu nu poți s-o uiți, nu pot să-mi închipui ce-o fi în sufletul lor!
    Ai dreptate, Issabela, siguranța printre oameni este o iluzie. Și înainte, și după ’89, nu contează!

    Te îmbrățișez!

    Apreciat de 4 persoane

  2. „Simplul respect al fiecăruia pentru dorința celuilalt ar schimba karma unui Pămînt întreg.”

    Foarte profund acest gând care l-ai avut la încheierea tristei povestiri !
    Din păcate mințile întunecate nu au graniță, diferența este doar cine le pică în plasă..

    A fost un înger între demoni :((

    Apreciat de 2 persoane

  3. Doamne, ce întâmplare nefericită! Ce zbor frânt înainte de vreme!
    Și totuși, o întrebare mă bântuie! Ce s-a întâmplat cu vinovații de această faptă!? Au fost condamnați, au executat integral binemeritata pedeapsă!?

    Apreciat de 1 persoană

    • … Din păcate…
      De-aia am și spus de discursul tatălui meu că a fost „în limita posibilităților”, o cunoștea pe directoare și aceasta i-a dat voie să vorbească cumva, pentru că nu era o „realizare” a sistemului, de care să poți vorbi deschis… Fapt în plus dramatic pe lîngă întîmplarea în sine.
      … Nu știu, n-am știut nici atunci, atunci nici măcar nu-mi dădea prin cap acest aspect, cum aș gîndi azi. Sper din suflet și cu sinceritate că au pățit ceva rău, cel puțin legal.

      Apreciat de 2 persoane

  4. „ … a fost batjocorită de cîțiva indivizi, arsă cu țigări – asta mi-a rămas pe suflet pe viață – și aruncată pe geam de la etajul 7 ”

    Știi la ce mă gândeam acum, Issa? Că… viața e ironică.

    În anul 2014 am început să lucrez la un roman.

    În capitolul 78 scriam despre o fată batjocorită de câțiva indivizi și arsă cu țigări.

    Iar în capitolul 80… despre o fată care se aruncă pe geam de la etajul 7.

    Așa coincidență, mai rar! Uite cartea, ți-o fac cadou:

    http://uirebit.com/carti/bune.html

    Apreciat de 2 persoane

    • Zîmbesc amar și tîmp… O s-o descarc într-o zi, pentru restul cărții. Dar nu acum… din acest strict motiv și nu ai cum să nu înțelegi.

      Cum poți, ca scriitor, să îți imaginezi și să descrii asemenea degradații umane…? Mereu m-am întrebat. Motiv pentru care am renunțat la Povestea slujitoarei. Nu pot să citesc sau vizionez asemenea aberații, asemenea umilințe umane, în ciuda succesului de casă sau de breaslă. Sper să înțelegi ce vreau să zic, mi-e greu să mă exprim și între timp m-am apucat și de gătit.

      Apreciat de 1 persoană

    • A fost si un film american, i-am uitat numele. Unu scria carti despre crime si altul, oarecare, le punea in scena in cele mai mici detalii. Ce abisuri umane, psihologic vorbind, te fac sa inventezi asemenea lucruri …? Nu pricep. Despre imbecilul criminal n-are rost sa-mi pun intrebari, ii pune procurorul.

      Apreciat de 1 persoană

  5. „Cum poți, ca scriitor, să îți imaginezi și să descrii asemenea degradații umane…? Mereu m-am întrebat.”

    Ca scriitor, sunt (vrând, nevrând) un formator de opinii. Un soi de… educator, dacă vrei. Fiecare poveste, capitol, scenă echivalează cu o învățătură, o lecție de viață, Issabela!

    TEST GRILĂ

    Încercuiți varianta corectă:

    1. E mai bine ca oamenii să învețe pe pielea lor!

    2. E mai bine ca oamenii să învețe din cărți!

    „Ce abisuri umane, psihologic vorbind, te fac sa inventezi asemenea lucruri? Nu pricep.”

    M-am întrebat și eu de multe ori asta.
    Poate că sunt nebun, Issabela. Ar fi o explicație plauzibilă?

    Apreciat de 2 persoane

    • E un „te” retoric, nu pron pers, pers II sing. Nu îți era adresată direct, nu am citit încă, dar la Margaret Atwood m-am întrebat ce nevoie a avut ea să se exprime astfel. Eu. Alții au și citit-o și așteaptă înfrigurați sezonul următor. Cred c-o să mă uit și eu la ultimul episod din toate, dacă tot le-am văzut pe primele 6 din primul sezon.

      Apreciat de 1 persoană

  6. Intai am tinut-o minte pentru ca Emilia este unul dintre numele care imi plac cel mai mult (Alaturi de Roxana si Marina). Pe urma, ca era frumoasa, vesela si… oricum, clasa voastra era vizavi de a noastra in fundatura aceea de coridor, unde eram numai noi. Se deosebea de toti, si pe mine m-a marcat povestea aceea…

    Dumnezeu s-o odihneasca! Sper ca criminalii si-au gasit pedeapsa.

    Tin minte si cand a venit tatal tau sa ne vorbeasca de ce trebuie sa ne ferim, si cum a spus in direct ca e tatal tau – te cunosteam, dar asa te-am tinut minte mai bine, peste ani 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • M-am gîndit o grămadă ieri la tine, am fost tot vrut să te intreb, dar am zis lasă, o să vadă și zice ea singură dacă are ceva de spus. Și mă bucur că așa a fost, pentru mine contează mult…
      Mulțumesc, Elena!

      Apreciat de 1 persoană

  7. O tragedie care te-a marcat profund, după cum clar se vede, și care ne revoltă și pe noi, cititorii, chiar după atâta vreme. Mai ales când știm că astfel de suflete imaculate sunt frânte încă, într-o societate prea crudă pentru ele.

    Apreciat de 1 persoană

  8. Doamne, ce destin! Cuvintele ne sunt sărace a spune ceva potrivit pt mângâiere, auzind grozăvia! Issa, dragă, nu e vorba de nici o karmă, iar situația e învăluită în ceață din cauza comunismului. Ei au tăcut acoperind făptașii. Uirebit, însă, vorbește, probabil, pt că e scriitor; ei au fost primii dintotdeauna care au incitat spiritile cititorilor la dezmăț de tipul celui care acum ne întristează. O carte fără trivialități cât mai… nu prea mai are trecere la cititorii antrenați cu astfel de adrenalină. Sunt numai două feluri de „duhuri” și de îngeri: duhuri (îngeri) satanici și duhuri (îngeri) de la Dumnezeu, care corespund la unul din cei doi stăpâni, chit că religiile, ideologiile și filozofiile însumează o plajă mult mai mare. Dragă Issa, de aceea e lupta așa de mare împotriva familiei, creștinismului, Crăciunului și simbolurilor creștine. Orice e de bine în media și pt CNCD în afară „de” creștinism. Dar e de preferat să fii un creștin practicant (din inimă), căci atunci ești protejată de îngerii lui Dumnezeu (Psalm 90:11 ori 91:11). Duhurile și stăpânul lor (Satan sau Dumnezeu) lucrează împotriva sau pt oameni, prin oameni. Acea tânără minunată n-a avut nicio șansă în fața tinerilor sataniști-comuniști; chiar dacă ei nu știu cine le e stăpânul, Satan e; unul din doi!

    Apreciază

    • George, mulțumesc mult pentru empatie, dar nu mă prinzi în „plasa” termenilor de pe blogul tău, că din cauza acestui limbaj nu te pot susține și eu sau comenta ceva…
      Pentru mine Dumnezeu e ceva atît de intim și de sfînt, că-i spun numele de cîteva ori pe an public, nu mi se pare subiect nici de blog, nici de referendum, nici de limbaj bisericesc – nu-s de acord cu acesta tot așa cum nu-s de acord cu descrierea detaliilor unor aberații criminale în cărți.
      Emy… sper să se odihnească în pace, de iertat nu se pune problema.
      Mulțumesc, deci, și la mulți ani, ca de la om la om, fără biserici baptiste sau oricare alta între cuvinte.

      Apreciază

  9. Nu era nimic nepotrivit, cred, e bine să știm ce se întâmplă, unde ne aflăm de fapt. Nu ziceam nimic dacă nu pomeneai de karma. N-am făcut decât să pun piesele de șah la locul lor; repet, nu văd cum te-ar putea prinde termenii, era o clarificare generală, la îndemâna celor care nu citesc, dar așa pot să știe; atât, o informație pe care n-o poți afla oricând, oriunde și de la oricine. LA MULȚI ANI!

    Apreciat de 1 persoană

  10. @George, iti respect punctul de vedere, mai ales ca si eu sunt tot crestin ortodox.
    E adevarat ca exista carti de inspiratie satanica (personal, asa consider „Lolita” lui Vladimir Nabokov).
    Nu este insa si cazul meu!
    N-ai citit nici macar o pagina din cartea mea, sunt convins de asta.
    Nu ridica piatra, omule!
    Sunt la fel ca tine si sufar la fel pentru destinul tragic al acelei fete.
    Ceea ce am vrut sa pun in evidenta este ironia sortii, adica principiul „Viata bate filmul” (sau cartea, in cazul de fata).
    Si sa-ti mai spun ceva: fata aceea nu s-ar fi dus in veci in apartamentul animalelor alora DACA mi-ar fi citit cartea.
    De aia ziceam ca e mai bine sa inveti din carti decat pe propria piele.
    Daca te-am suparat cu ceva, te rog, iarta-ma.

    Apreciat de 2 persoane

    • @Uirebit (si George), am dreptul să vă cer ca „fata asta” sa iasă din orice discuție colaterală pe teme universale.
      Apoi, pentru tine, Tiberiu: nu pot comenta deloc cartea ta, că nu m-am încumetat încă să citesc. Dar pe Lolita am citit-o și e ok din pdv artistic, nu-i o aberație gen „Elogiu mamei vitrege”, care m-a oripilat, sau acele „Scrisori pentru Rita” care îmi stîrnesc dezgust, oricît de bine ar fi scrise. Nu știu dacă înțelegi ce condamn eu aici. Să-i zicem trivialitate. Cred. Nu-i super-momentul să mă gîndesc la așa ceva 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  11. Uirebit – probabil eu sunt mai vinovat. Iartă-mă, mai degrabă tu, te rog, de exces de zel. Am deschis cartea ta s-o citesc: mai convins, voi începe s-o citesc. Am citit „Lolita” lui Vladimir Nabokov și pe motiv că e un scriitor mare. Nu mă pronunț la Nabokov, i-am citit și alte cărți, posibil să fiu subiectiv. Nu știm ce l-a motivat, ce l-a determinat. Deci e ok, retrag ce am spus și apreciez ce ai spus acum. La mulți ani!

    Apreciat de 1 persoană

  12. Am citit și ieri o parte din ce-ai scris aici, am revenit astăzi să termin, și să văd și comentariile.
    Nu prea e de spus nimic în plus; nimic pertinent; căci greu ai putea face asta, atâta vreme cât n-ai trăit acea stare indusă de o secvență de viață atât de traumatizantă.
    Înțeleg, iarăși, că nu e vorba de dorința/intenția de a o dezbate ci pur și simplu e o nevoie personală de a vorbi despre o durere; ție și Emiliei în acceași măsurâ.
    Am vrut să-ți spun numai că e și în mine un gând, un gând ca un sprijin oferit peste timp și peste spațiu.
    🤗

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.