http://www.pinterest.com

De mult încerc, simt nevoia să-i dau ceva lui Emy, ceva, orice, și nu știu cum. Fie și o readucere la viață preț de cît e citit acest text.

O chema Emilia Micu și îi spuneam Emy. Mi-a fost colegă primii doi ani de liceu, la Economic 3. Doar atît, nu pentru că am picat eu la treapta comunistă din clasa a zecea, ci pentru că atît i-a fost firul existenței ei.

Atît au hotărît alții.

Era superbă. O frumusețe nativă, din aceea care face lumea să-și iasă din ale sale și să exclame chestii. De obicei, neplăcute. Pentru că e greu să înghiți că Dumnezeu poate face trupuri și chipuri așa de frumoase uneori, în timp ce tu, om obișnuit și neremarcat pe stradă, trebuie să-ți porți chipul și trupul tău obișnuite și să faci matrapazlîcuri ca sa ieși în evidență cumva. Sau să trăiești în umbră și turmă, invidiind firesc.

Era blondă, cu păr lung, ochi albaștri și un ten ca spuma laptelui. Blondă, cum se spune, pai. Doar două fete am cunoscut în viață cu această culoare de păr, una era Emy, cealaltă mi-e încă prietenă.

N-am fost prietene din prima zi, ne asemănam destul ca să ne privim circumspect inițial, ea avea gașca ei de cîteva fete, eu – pe a mea, amîndouă ne dădeam în vînt să inventăm trucuri să-i atragem atenția profului de fizică, la practica pe care-o făceam atunci, aia cu sortatul cartofilor și ce-o mai fi fost, amîndouă ne luam la-ntrecere de rîs etc…

Dar Emy, pe cît de frumoasă era, tot atît de bună era și la suflet, eu – la fel, nu stau acum de false modestii, nu-i momentul. Și ne-am împrietenit destul de repede, nu era nici o concurență nicăieri și în nimic. Fiecare cu cercul ei, dar ne distram și împreună de minune, interacțiunile noastre fiind doar la școală.

Cu siguranță ne și admiram cumva în secret sau nu am idee ce ne atrăgea una la alta, dar eu aveam aceste sentimente. Spre bucuria mea, cred că erau reciproce, pe la inceputul clasei a zecea ne apropiam una de alta pe zi ce trecea, Emy începuse să-mi spună ce scria în jurnalul ei secret, mi l-a și împrumutat cîteva zile și ne sunam din ce în ce mai des.

Aveam și eu telefon de aproape un an, din acela fix, cu disc, dar era maro și eram tare încîntată de asta, stabileam cînd să ne sunăm ca să vorbim de-ale noastre, să nu ne-audă părinții…

N-am apucat să vorbim de nenumărate ori. Bucuria mea de-a fi prietenă cu Emy s-a frînt brusc, într-o zi n-a mai venit la școală și nici la telefon nu mai răspundea și destul de repede am fost anunțați că o să mergem cu clasa la înmormîntare.

Nu o să vorbesc despre asta nici acum. Indiferent despre cine-ar fi, e un subiect pe care consider că nu am de ce să stau să îl descriu. Știm toți despre ce e vorba.

Nici despre cît și cum a fost batjocorită de cîțiva indivizi de 18-19 ani, arsă cu țigări – asta mi-a rămas pe suflet pe viață – și aruncată pe geam de la etajul 7 sau 8. Doar pentru că îl cunoștea pe unul dintre acele animale terestre, care o invitase la el să-i dea niște benzi sau casete cu muzică.

Dacă cineva, oricare dintre voi, se-ntreabă măcar în gînd ce căuta copila aia acolo, e rugat, fără nici un resentiment, să tacă, acum și de acum încolo.

Nu din bîrfe știu exact aceste detalii, ci de la tatăl meu vitreg de atunci, căpitan de miliție, care ne-a adunat a doua zi, cu acordul directoarei, la un careu în curtea liceului, vorbindu-ne, spunîndu-ne nu mai țin minte exact ce, învățîndu-ne, în limitele posibilităților de atunci, dacă putem, să ne ferim.

Mai știu destule povești din astea și astfel de lucruri se întîmplau atunci la fel ca azi, diferența e doar că multe dintre noi, femeile, nu am vorbit sau nu vom vorbi niciodată, pentru că jena, prejudecățile, tabu-urile sînt încă bine ancorate în societatea noastră „tradițională”.

De aceea, cînd aud de idilismul nostalgicilor comuniști ai mersului sigur pe stradă la ore înaintate, bunătatea oamenilor de atunci și altele îmi vine să fac ce n-am făcut niciodată, să scuip. Metaforic, pe păreri, fizic n-aș fi-n stare…

… Revenind, v-am spus că nu voi vorbi despre înmormîntare. Ci doar despre un detaliu care, poate că spus acuma prima oară, va ieși în sfîrșit din creierul meu și nu mă va mai obseda la fiecare suflare de vînt a acelei amintiri.

Am fost mulți, foarte mulți copii atunci, nu numai din clasa mea, ci de prin tot liceul, cred, de prin împrejurimi, vecini… Pe drum, noi, cele din clasă, am ramas mai în spate. Iar una dintre fete, din gașca lui Emy, Silvia, ca ieri o văd, îi spune celei de lîngă ea, cu mare revelație și cu un ton anume, după ce chicotiseră destul pe alte teme: fată, dar ce mișto e frate-su…

Aveam 16 ani, mai spun o dată, viața din tine urlă la vîrsta aia altfel decît la alte vîrste. N-am judecat-o pe Silvia nici măcar atunci pentru aceste cuvinte atît de nepotrivite în context, n-o fac nici azi, dar încă n-am uitat. E tot ce mi-a rămas din acea zi, mai țin minte doar că m-am depărtat rapid. Și-apoi, culoarea gri a asfaltului de sub pași.

Emy a fost un zbor frînt prea devreme și inutil și nici azi nu mă încălzește nici o teorie că asta i-a fost, c-ar fi putut plăti spanacuri de vini imaginare din viața asta sau din alta și alte astfel de bazaconii. Simplul respect al fiecăruia pentru dorința celuilalt ar schimba karma unui Pămînt întreg.

Am scris aceste rînduri pentru tine, Emy, în jurnalul meu virtual de azi, pentru toate sărbătorile pe care nu le-ai mai trăit.