Sursă pushthebutton.ro

Nu știu dacă există-n medicină sintagma amnezie voită. Dar știu că-n viață – da.

E atunci cînd, exasperat de evenimente, într-o zi spui singur gata și pleci, lăsînd în urmă tot și închizînd în sertare ermetice bucata respectivă de existență.

Arunci chei, tot, deși ai o vagă intuiție că într-o zi vei reveni. Dar vezi tu atunci ce faci…

… Și asta fac eu de la un timp. Mă recompun. Din cioburi adunate. De la mine, de la oameni din copilăria mea. De aceea sînt atît de recunoscătoare celor ce vor să mi le dea înapoi.

Țin minte perfect, deși atîția ani nu m-am gîndit niciodată, puține cuvinte, unele chipuri și multe senzații. Nu mai știu multe întîmplări, nu mai știu detalii cum își aduc alții aminte de ca și cum a fost ieri, dar știu ce am simțit în anume momente.

Cum ar fi bicicleta Pegas. Ăsta n-a fost un moment, ci zile, luni.

Eu n-am avut și țin minte frustrarea acelor – sau acelei – veri. A fost unul dintre complexele copilăriei mele. Părinții mei aveau unele posibilități și privilegii, n-am fost niciodată oropsită sau săracă atunci, doar că nu mă întrebau niciodată ce mi-aș dori eu, ci îmi luau numai ce credeau ei de cuviință.

Și astfel se face că apăruseră Pegas-urile, azi unul, mîine altul, eu – niciodată.

Țin minte că era vară, dar n-am nici o idee în ce an sau clasă eram. Văd în fața ochilor colțul acela de blocuri intersectate, care era chiar în fața scării mele, de unde porneau turele cu bicicletele. Începeau cu „dă-mi-o și mie o tură”, tură care însemna cam trei blocuri ocolite rotund. Și ne adunam o mulțime de copii care așteptam cuminți să ne vină rîndul la bicicletele disponibile.

Văd exact căldura din acele zile și simt pedalatul. Dar, deși erau copii de la mine din bloc sau din jur și îi știu pe majoritatea, mi-e imposibil să-mi aduc aminte ale cui erau… În schimb, știu că eu făceam mai mult de o tură, uneori chiar rămîneam la sfîrșit ca să beneficiez liniștită de favoritismul ăsta și asta mă face acum să cred că probabil erau bicicletele celor mai mici decît mine…

Și mai am în minte faptul că existau două Pegas-uri, cu șei diferite, una scurtă și cu ghidon drept și urît, și cealaltă, favorita mea, visul meu din vara aia, că apoi s-au bagatelizat și, chiar dacă tot n-am avut bicicleta mea, îmi mai trecuse, cealaltă deci cu ghidon și șa curbate-n vagi semicercuri incredibil de comode și de frumoase.

Chiar făceam nazuri la un moment dat, nu mă mai plimbam decît pe cele care-mi plăceau. Nu mai știu a cui era, nu mai știu dacă era una sau erau mai multe, dar mai știu culoarea cadrului – galben…

Și toate aceste amintiri, chiar trunchiate, mă duc azi la gîndul că și-n comunism, ca-n orice altă societate, legea junglei și instinctele primare au funcționat perfect. Sau, mai corect, firesc.

Bunăstarea aparentă și proprietățile colective au fost doar iluzii întreținute cu preț greu și inutil.