Nu știu dacă există-n medicină sintagma amnezie voită. Dar știu că-n viață – da.
E atunci cînd, exasperat de evenimente, într-o zi spui singur gata și pleci, lăsînd în urmă tot și închizînd în sertare ermetice bucata respectivă de existență.
Arunci chei, tot, deși ai o vagă intuiție că într-o zi vei reveni. Dar vezi tu atunci ce faci…
… Și asta fac eu de la un timp. Mă recompun. Din cioburi adunate. De la mine, de la oameni din copilăria mea. De aceea sînt atît de recunoscătoare celor ce vor să mi le dea înapoi.
Țin minte perfect, deși atîția ani nu m-am gîndit niciodată, puține cuvinte, unele chipuri și multe senzații. Nu mai știu multe întîmplări, nu mai știu detalii cum își aduc alții aminte de ca și cum a fost ieri, dar știu ce am simțit în anume momente.
Cum ar fi bicicleta Pegas. Ăsta n-a fost un moment, ci zile, luni.
Eu n-am avut și țin minte frustrarea acelor – sau acelei – veri. A fost unul dintre complexele copilăriei mele. Părinții mei aveau unele posibilități și privilegii, n-am fost niciodată oropsită sau săracă atunci, doar că nu mă întrebau niciodată ce mi-aș dori eu, ci îmi luau numai ce credeau ei de cuviință.
Și astfel se face că apăruseră Pegas-urile, azi unul, mîine altul, eu – niciodată.
Țin minte că era vară, dar n-am nici o idee în ce an sau clasă eram. Văd în fața ochilor colțul acela de blocuri intersectate, care era chiar în fața scării mele, de unde porneau turele cu bicicletele. Începeau cu „dă-mi-o și mie o tură”, tură care însemna cam trei blocuri ocolite rotund. Și ne adunam o mulțime de copii care așteptam cuminți să ne vină rîndul la bicicletele disponibile.
Văd exact căldura din acele zile și simt pedalatul. Dar, deși erau copii de la mine din bloc sau din jur și îi știu pe majoritatea, mi-e imposibil să-mi aduc aminte ale cui erau… În schimb, știu că eu făceam mai mult de o tură, uneori chiar rămîneam la sfîrșit ca să beneficiez liniștită de favoritismul ăsta și asta mă face acum să cred că probabil erau bicicletele celor mai mici decît mine…
Și mai am în minte faptul că existau două Pegas-uri, cu șei diferite, una scurtă și cu ghidon drept și urît, și cealaltă, favorita mea, visul meu din vara aia, că apoi s-au bagatelizat și, chiar dacă tot n-am avut bicicleta mea, îmi mai trecuse, cealaltă deci cu ghidon și șa curbate-n vagi semicercuri incredibil de comode și de frumoase.
Chiar făceam nazuri la un moment dat, nu mă mai plimbam decît pe cele care-mi plăceau. Nu mai știu a cui era, nu mai știu dacă era una sau erau mai multe, dar mai știu culoarea cadrului – galben…
Și toate aceste amintiri, chiar trunchiate, mă duc azi la gîndul că și-n comunism, ca-n orice altă societate, legea junglei și instinctele primare au funcționat perfect. Sau, mai corect, firesc.
Bunăstarea aparentă și proprietățile colective au fost doar iluzii întreținute cu preț greu și inutil.
Un „REMEMBER” foarte fain….o zi cu soare si zambete in suflet….
ApreciazăApreciază
Mulțam, să fie…!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un ciob de amintire dulce, aș zice, din moment ce-mi provoacă și mie o stare de plăcute aduceri aminte, de același fel. Cu alte proprietăți folosite cu rândul.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
„Dezvoltări personale” vechi… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Pegasul ala cu coarne este, probabil, motivul pentru care am, astazi, trei biciclete 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
:)) în orice rău e-un bine, treaba-i să-l vedem 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Tot 1100 am avut și eu 🙂
Mamăăă, ce mai ținea la tăvăleală… nu era bordură să nu mă urc pe ea 😉
Mai întâi s-au rupt coarnele, că de… Le-am sudat! Apoi s-a rupt o pedală. Am sudat-o! Apoi s-a rupt șaua. Am sudat-o și pă aia. La urmă am intrat într-un camion. Aș mai fi sudat, că-mi plăcea, dar nu prea mai aveai ce !!!
😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine că ați sudat doar bicicleta :)))
1100 îmi sună cunoscut, nu era (și) o Dacia mai micuță și mai pătrățoasă decît Dacia 1300? Sau încurc eu amintirile…
ApreciazăApreciază
Da! Prima dacie românească.
De-aici și confuzia mea: 1200 nu 1100.
Atât costau: 1200 lei aia cu șa lungă și 1500 ailaltă, pentru că era portabilă, se putea desface în două de la jumătate și plia 🙂
Mai producea Pegas-ul și una clasică, gen „Ukraina” dar n-aveam pe-atunci ochi pentru ea: era pentru babalâci 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Deci aia care nu-mi plăcea mie era pliabila… n-am știut niciodata! Tare Pegas asta, chiar citisem acum unu, doi ani ca le-au refacut…!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Pe aşa ceva a încercat tata să mă înveţe. Nu mi-a ieşit. Sau nu i-a ieşit, nu ştiu. Deci eu aş fi dat-o de tot, oricui, nici acum nu ştiu să merg pe bicicletă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ce dragut… 🙂 ❤
N-a fost sa ne cunoaștem :)))
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Am împărțit bicicleta cu „sorella” și cu ceilalți copii din gașcă, exact așa cum spui, pe câte o „tură” de bloc/blocuri, după cum ne înțelegeam.
Preferatele rămâneau însă rachetele de badminton.
Ai păstrat bine în sertar amintirea pentru că acum, citind povestea, am simțit ca și când aș fi fost acolo, pare o amintire „proaspătă”!
O seară frumoasă! 😘
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi le-aduc aminte, cum să nu, eu într-a noua am avut chiar de tenis, două, eram așa îndrăgostită de ele că le scriam eseuri…
Mulțumesc, seară frumoasă și ție!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Descoperim alte și alte plăceri comune! 😉🤗
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Numai să ne gîndim la ele 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Draga mea, dragă,
Sunt cu peste 20 de ani mai bătrână decât Pegasul tău.
În copilăria mea doar nea Melinte ,poștașul, avea bicicletă. Și un prieten al părinților,care ne vizita uneori. Știi ce greu era să mergi pe bicicletă cu piciorul băgat pe sub bara bicicletei bărbătești? Habar nu ai și asta e bine. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Draga mea Albinuță, ai așa o plasticitate a expresiei, că sînt terminată după ea. Tu și Aura și Constanța mai temperați lirismul meu și asta e bine, need it :)))
Nu știu despre ce zici, doar dacă seamănă cu încercatul mersului meu pe cursierele ulterioare, eu nefiind prea înaltă și nereușind măcar să fac cercul acela complet de pedală, ci mai mult prinzînd-o din zbor… Am și renunțat de altfel, privindu-le cu ciudă și ciudat respect :))
… O, da, și-mi aduc aminte și de poștașul biciclist din sat…
Și mă bucur să te „aud”, m-am gîndit dimineață la tine după articolul tău de ieri 😦
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ești o dulce și eu habar nu am să explic.
Bicicleta bărbătească avea o bară ( nu știu cum să-i spun) între ghidon și șa. Cele pentru femei nu aveau. Dă-i cu google.
Copilă fiind, nu ajungeam de pe șa la pedale. Deci mergeam în picioare și băgam piciorul pe sub bară ca să pot accesa pedala de după. Recitesc și sună groaznic. Ai priceput ceva? Nu ai vreun bătrân care știe prin preajmă? 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ba știu exact bara aia, cred că am greșit eu și ei îi zice „cadru”, că era și la cursiere. Nu pot să-mi imaginez exact întortocheala mișcărilor tale :))) dar bara aia era incredibil de nereușit pusă și din cauza ei am renunțat și eu!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sunt bine. Am primit sfaturi. La chestii din astea, aparent minore, se verifică prietenii. Mulțumesc pentru grijă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Minore…?!? 😦 În fine…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știu Pegasurile deși n-am avut. Ce amintiri dragi.l
La noi nu se împrumutau, dar peste câțiva ani si-a luat mama o bicicleta de femeie, dar un model mai mic, era galbena. Pe ea învățat sa merg și eu și sora mea. Câteva veri aveam pletele-n vânt, pin’ ne-a furat-o.🙄😥
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Finalul din povestea ta se pare că e-n afara timpului, e valabil oricînd…
Imi pare rău de sentimentul ce trebuie să-l fi avut atunci 😦
ApreciazăApreciază
Te ..pregătești pentru nedreptăți 😥
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mie mi-au cumpărat una și poate aș fi învățat să merg pe bicicletă, dacă nu cădeam. M-am ales într-o vară, nici eu nu-mi mai aduc aminte câţi ani aveam, cu o lovitură urâtă la un genunchi și toată gamba julită. A fost ultima dată când m-am urcat pe-o bicicletă.😃
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Voi re-confirmați chestia aia că numai cine n-are vrea… :)) asta-mi vine-n gînd citindu-va 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ma scuzati ca intervin dar are dreptate vax-Albina este vorba despre bicicleta TOHAN barbatesc cu ruda,sau cu bara,noi ii ziceam cu ruda si eu m-am dat prima data cum zice Albina cu piciorul pe sub ruda,sau bara,pt ca in vremurile acelea erau biciclete Tohan barbatesti cu ruda sau cu bara cum ii zice vax,si cele de Dama fara ruda sau bara ,dar in schimb aveau plasa pe lateralele rotii din spate ,,era o protectie de fapt pt ca sa nu-si prinda Doamnele fusta la spitele rotii din spate,asa erau atunci ,numai ca bicicletele cele de dama erau foarte putine sau foarte rare,erau mai multe barbatesti cele cu ruda cum le ziceam noi sau cu bara cum zice vax Albina,are perfecta dreptate.nOI ERAM MAI MULTI C-AM DE ACEEASI ARSTA SI NE BADEAM CA NEBUNII CU PICIORUL PE SUB BARA BICICLETEI ,NU CONTA CA ERA FOATE INCOMOD LA PEDALAT,eram bucurosi ca prindeam o bicla sa ne dam nu mai conta cum.Cat despre Pegasul tau din poza ,era considerat un super-lux pe vremea aceea,nu avea oricine,si cine avea era considerat avut….ehehe ce mai vremuri,O seara buna.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sper să reușesc să pun poza, uite o Tohan de pe olx. Eu cred că-i aceeași, „cadru” îi ziceam eu la bara aia incomodă și inutilă dintre șa și ghidon, nu despre aia e vorba?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da asa este, dar dupa cum spuneam pe vremurile acelea astea cu bara erau considerate barbatesti si cele de Dama era fara bara si cu plasa de protectia fustelor lungi sa nu se prinda la spitele rotii din spate,Pt ca evident doamnele nu era etic si impotriva manierelor sa mearga o doamna cu bicicleta cu bara si mai ales sa mai treaca piciorul pe deasupra barei,era total lipsit de maniere doar in cazul in care era imbracata in pantaloni si in acele vremuri doamnele erau foarte atente la aceasta conduita si nu accepta sa mearga pe o bicicleta barbateasca nici daca era in pantaloni sau nici daca o obligai si nici nu era firesc ca o doamna sa se apuce sa treaca piciorul pe deasupra barei….in nici un caz, nu puteai face asa ceva, se tinea seama foarte mult de maniere.
ApreciazăApreciază