Marchiza

… Nu mai știu câți ani aveam, dar trebuie să fi fost mică, de școală generală, nu cred că-n anii de liceu m-aș mai fi pretat la așa ceva.

Erau, așadar, unele după-amiezi în verile mele de la țară, lungi, cele mai lungi, că nu prea mă trăgea… ața, în care trebuia să cos.

Așa mă punea bunica. Și eu comentam doar în gând.

Venea la mine, la noi, o fată puțin ciudată. O chema Viorica sau Veronica, o să-i zic Veronica, parcă-i mai aproape…

Era fata lui tanti Gica, din casa de pe vale, așa i se spunea.

N-am știut niciodată cine sau ce era cu această tanti Gica, se poate să fi fost și vreun fel de rudă foarte-foarte depărtată. Pe vremea aia mai toată lumea era rudă cu toată lumea prin Moldova și, dacă nu erau rude de sânge, oamenii erau cumetri între ei.

Tot timpul pe ulițe câte un cumătru se întâlnea cu alt cumătru și dialogurile începeau mai toate cu Ce faci, cumetre… Un cuvânt, cumătru, care mi-a străbătut copilăria.

… Ei, și tanti Gica asta era o femeie singură, fără bărbat, cum se zice, și puțin ciudată. N-aș putea explica nicicum de ce era ciudată în ochii mei de copil, nu era rea, nu arăta cine știe cum, n-avea nimic deosebit, iar ca adult nu am mai revăzut-o, ca să înțeleg senzația.

Așa o receptam eu, altfel, și asta e. Poate fiindcă intrase și ieșise în și din viața mea ca tanti Gica, fără alte explicații și povești. Poate era și ea o cumătră, cine știe…

Dar între ea și bunicii mei sigur era o legătură, altfel de ce și-ar fi trimis fata câteva ore, câteva după-amiezi pe săptămână, să coasă cu mine…?

Veronica era și ea, la rândul ei, puțin ciudată pentru mine… Era mai mare cu ceva ani buni, deci în mod normal nu s-ar fi jucat sau încurcat cu mine. Dar nici cu fete de vârsta ei nu știam să fie sau să o văd eu.

Nu era urâtă, nu era nici o frumusețe. Țin minte alt fapt de mirare, că avea părul scurt-scurt, cu breton într-o parte, într-o vreme când fetele purtau codițe împletite, și avea obrajii foarte albi și curați. Și nu prea vorbea.

Venea cu lucrul ei, eu scoteam etaminele mele, înșiram tot, ațe, pânze, ea deja cosea, puțin robotic parcă, eu mă foiam, tot alegeam la ce cos azi, culorile… tot ce se putea ca să trag de timp.

Că asta e, nu-mi plăcea foarte tare…

Stăteam în marchiză, invariabil.

Marchiza era o cameră… nu știu exact cum să spun și nu vreau să-i caut definiția în dicționare, o să încerc s-o definesc cumva.

Era o cameră care iarna nu era încălzită. Dădea afară, direct în curte, pe prispa lată cu boltă și o bancă după ce coboram niște trepte din casă. Avea geamuri de jur împrejur, pe doi pereți, că pe al treilea era ușa dublă, tot cu geamuri multe și mari, iar al patrulea era comun cu casa.

În marchiză stăteau iarna gutuile pe geam și alte produse perisabile, n-aveam frigider încă.

Vara, însă, marchiza era o minune. Era ca un fel de cameră de musafiri. Erau în ea două fotolii și două măsuțe mici, una mai joasă și una mai înaltă, sculptate fin pe margini și lăcuite. Pe ele stăteau bolurile cu dulceață și paharele cu apă. Prăjituri, dacă erau, fursecuri, biscuiți, bomboane. Singura problemă era doar că stăteau pe măsuțe numai când venea cineva.

… Și din acest motiv mă bucuram enorm de orice vizită!

Bunicii mei nu erau prefăcuți, cum am tot văzut mai târziu la oraș. Să te faci că n-ai, să te faci că te bucuri și-apoi să râzi sau altele de vizitator. Ei puneau și spuneau tot cât era omul acolo.

Mai aveam în marchiză și un covoraș de care-mi era tare drag, mai ales că n-avea toată lumea covorașe. Aveau, și mai au și azi încă, preșuri.

Dar cel mai frumos dintre toate era ansamblul acesta, pe care îl simțeam un tot: eu, pe fotoliu, cu prăjiturele la discreție lângă mine, cu picioarele goale pe covorașul pufos și ușa larg deschisă la marchiză, prin care, în liniștea aceea desăvârșită a după-amiezilor de vară de la țară, se-auzeau doar murmurul constant al albinuțelor din stupii din curte, la o distanță considerabilă de mine, și vreun lătrat sporadic prin vecini.

Câinii și pisicile mele dormeau la prânz duse pe unde apucau, aveam mare grijă să se simtă bine, n-aveau pricină de scos vreun sunet…

Iată de ce acceptam să cos, fără să-mi placă prea mult operațiunea, cruciulițe colorate pe etamine lângă o fată mai mare și cu care nu prea aveam ce vorbi. Pentru momentele acelea unice, care-mi păreau că nu pot fi reconstituite în alte împrejurări, erau condiționate parcă unele de celelalte.

Momentele erau desăvârșite și mă gândeam atunci că trebuie să plătești cumva fericirea și că prețul e destul de mic, merita să cos cuminte lângă Veronica pentru pacea sufletească a acelor ore.

Căci până la urmă de fiecare dată mă relaxam total, colindând lumi și astre cu sufletul în timp ce țeseam mecanic lângă o fată care tăcea mereu.

25 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ina02s spune:

    Marchiza noastra de demult. 🙂 Un alt cuvant ce vine din urma. Parca te vad in marchiza cautandu-ti atele si etaminele. Mai ca ti-as tine companie, ca-mi plac fursecurile. 😛 Eu mai si vorbesc..
    Mi-a placut linistea indusa ”Momentele erau desăvârșite și mă gândeam atunci că trebuie să plătești cumva fericirea și că prețul e destul de mic, merita să cos cuminte lângă Veronica pentru pacea sufletească a acelor ore.”. Frumos ai (de)scris marchiza.
    O zi buna!! Pupicii

    Apreciat de 4 persoane

    1. Issabela spune:

      Marchiza mea „vine” de la cusăturile tale ❤

      Apreciat de 2 persoane

    2. ina02s spune:

      Ma bucur mult ca au ”produs” asa frumusete. 🙂 Esti un receptor perfect sensibil. O ziii linistita ca-n marchiza, sa ai! Pupiciii

      Apreciat de 2 persoane

    3. Issabela spune:

      Cu fir întins spre trecut 🙂
      Mulțumesc, zi cu soare în suflet și ție!

      Apreciat de 2 persoane

  2. Poteci de dor spune:

    Mi-am imaginat marchiza, nu ştiam termenul pentru a numi o cameră şi din ce ai explicat, casa bunicilor mei nu era prevăzută cu aşa ceva. Aveau bunicii de la ţară pridvor, dar nu-i acelaţi lucru, clar. Eu acolo stăteam vara, pe dormeză. Să fie ceva specific locului, oare? Nu ştiu.
    Dar ce uşor ne-ai trimis în anii ăia de atunci… cred că fiecare se poate vedea cu uşurinţă pe lângă o masă, pe lângă o mătuşă care de fapt nu era mătuşă… 🙂

    Apreciat de 3 persoane

    1. Issabela spune:

      Marchiză – construcție cu acoperiș și pereți cu geamuri numeroase, așezată dinaintea ușii de intrare a unei clădiri pentru a o apăra de intemperii.

      Pridvor – galerie exterioară deschisă (mai rar închisă), cu acoperișul sprijinit de stâlpi, așezată în partea din față a unei clădiri sau de jur împrejurul ei; cerdac.

      A trebuit să mă uit în DEX 🙂 (sînt numai sensurile care ne interesează pe mine și pe tine).
      Clar, una era închisă și alta deschisă. Și mai clar, zic acum, orice marchiză e întîi un pridvor 🙂
      Eu nu-mi aduc aminte de pridvor în Moldova, deși știu exact ce e, acum stau să mă gîndesc cum îi ziceam noi.

      Apreciat de 4 persoane

    2. Poteci de dor spune:

      Ahaa, îţi mulţumesc mult, acum e clar, am imaginea şi mai bine definită deşi am înţeles şi din ce ai explicat. La bunici în sat îi zicea privar. Dar na, am lăsat regionalismul în scris, să nu te încurc şi mai rău.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Issabela spune:

      Ce frumos ai zis și tu, lucrurile care ne rămîn ca-n copilărie, fără să le lămurim adulți, sînt „mătuși care nu erau mătuși” ❤
      Nu știu cum ți-a venit, dar mi-a plăcut maxim!

      Apreciat de 2 persoane

    4. Poteci de dor spune:

      Îţi mulţumesc tare mult, Issa! Unele lucruri trebuie lăsate să rămână nelămurite de adulţi 😉

      Apreciat de 1 persoană

    5. Issabela spune:

      Așa e. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Și nu ucid cu mintea…”

      Apreciat de 2 persoane

  3. Marina Costa spune:

    Era cerdac, nu pridvor, Issa, prin Moldova!

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      Așa, da, ăsta-mi sună mult mai de-acasă 🙂 ❤

      Apreciat de 2 persoane

  4. Nici mie nu-mi prea plăcea să cos. Eu am avut ore de lucru manual la școală. Mă lua cu transpiraţii când la sfârșitul anului, pentru notă, trebuia să termin o faţă de masă. Noroc cu mama, mai mult de jumătate cosea ea, drăguța.

    Apreciat de 3 persoane

    1. Issabela spune:

      Fiecare afinitate descoperită-n plus mă umple de încîntare… și de rîs :)))
      Te-nțeleg perfect, evident!

      Apreciat de 1 persoană

  5. George spune:

    „Marchiza era o cameră…”
    Titlul, Marchiza, deodată m-a atras; credeam că e vorba de o doamnă din Franța lui Dumas sau Maupassant și eram curios cine e doamna… În Vitan, mătușa mea avea o casă, destul de modestă de altfel, dar cochetă, căci avea la mijloc și o… marchiză, răcoroasă vara. Mi-a plăcut cum povestești; m-a atras și marchiza, și munca voastră creativă, și liniștea dup-amiezilor lungi de vară de atunci…

    Apreciază

    1. Issabela spune:

      :))) Chiar m-am gîndit la deruta asta și-am vrut de mai multe ori să-i zic „În marchiză” sau altfel.
      Dar, cum vezi… am preferat deruta :))

      Apreciat de 1 persoană

  6. George spune:

    Și bine ai făcut!

    Apreciat de 2 persoane

  7. vax-albina spune:

    Frumoase amintiri. Amănunte care redau aproape vizual personajele și atmosfera. Singurul mic regret e acela că nu-ți plăcea cusutul. Tocmai am cumpărat un set de 100 jurubite de toate culorile. Pentru Moș Crăciun, normal.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      … N-am mai povestit, ar fi fost prea lung, că, după cruciulițe, au urmat împletitul și croșetatul. De-mpletit, or fi fost cîteva fragmente de fulare în linie dreaptă, dar la croșetat n-a mai mers nicicum :)))

      N-am poze de atunci, n-am poze cu multe, am doar în minte tablouri, de aceea încerc să reconstitui cît pot…

      Îți doresc sincer să te bucuri de jurubițe, cred că știu și ce sînt, ațișoarele alea colorate, lungi, subțiri și legate cu o hîrtiuță (etichetă) la mijloc 🙂

      Apreciat de 2 persoane

    2. vax-albina spune:

      Știu cum era. Fata mea trebuia sa aiba caiet cu modele de tricotat ori croșetat. Pe care le-am …făcut, la fel cum mie mi le-a făcut bunica.
      Da. Alea sunt jurubițe după mintea mea. Dar nu sunt pentru mine. La mine durează mai mult băgatul aței în ac decât cusutul 😦

      Apreciat de 2 persoane

    3. Issabela spune:

      Fata mea n-a mai făcut strop de „lucru manual” sau orice variantă în scoală sau liceu. Dar să știi că ar fi fost mai frumos (cel puțin funny, cum zic ei) decît mai mult de jumate din tot ce fac acum…

      Apreciat de 2 persoane

  8. Ana May spune:

    Relaxarea, în vară, la țară, fără tablete, fără „mofturi”!
    Ai spus drăguț, că numai în gând te-mpotriveai.
    Toată povestea s-a derulat ca un film.
    Și eu am crezut că „marchiza” e „marchiză”, știi tu…
    Weekend frumos și odihnitor! 😘

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      N-aveam, Ana, decit un desen „Mihaela”, seara, 10 minute, la care ma uitam cu o sete…! Poate-l stii si tu 🙂
      Asta cu marchiza chiar a-nceput sa-mi placa :))
      Weekend frumos si tie!

      Apreciat de 1 persoană

  9. Ana May spune:

    Uneori „mai puțin e” mai mult”, muuult mai mult!
    Mai vreau povești din astea! 😉
    🍀🌟🌷😘

    Apreciat de 2 persoane

    1. Issabela spune:

      ❤ uneori, da 🙂
      Mai scriu, cum le mai prind că scot năsucul la aer proaspăt 🙂

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.