… Nu mai știu câți ani aveam, dar trebuie să fi fost mică, de școală generală, nu cred că-n anii de liceu m-aș mai fi pretat la așa ceva.

Erau, așadar, unele după-amiezi în verile mele de la țară, lungi, cele mai lungi, că nu prea mă trăgea… ața, în care trebuia să cos.

Așa mă punea bunica. Și eu comentam doar în gând.

Venea la mine, la noi, o fată puțin ciudată. O chema Viorica sau Veronica, o să-i zic Veronica, parcă-i mai aproape…

Era fata lui tanti Gica, din casa de pe vale, așa i se spunea.

N-am știut niciodată cine sau ce era cu această tanti Gica, se poate să fi fost și vreun fel de rudă foarte-foarte depărtată. Pe vremea aia mai toată lumea era rudă cu toată lumea prin Moldova și, dacă nu erau rude de sânge, oamenii erau cumetri între ei.

Tot timpul pe ulițe câte un cumătru se întâlnea cu alt cumătru și dialogurile începeau mai toate cu Ce faci, cumetre… Un cuvânt, cumătru, care mi-a străbătut copilăria.

… Ei, și tanti Gica asta era o femeie singură, fără bărbat, cum se zice, și puțin ciudată. N-aș putea explica nicicum de ce era ciudată în ochii mei de copil, nu era rea, nu arăta cine știe cum, n-avea nimic deosebit, iar ca adult nu am mai revăzut-o, ca să înțeleg senzația.

Așa o receptam eu, altfel, și asta e. Poate fiindcă intrase și ieșise în și din viața mea ca tanti Gica, fără alte explicații și povești. Poate era și ea o cumătră, cine știe…

Dar între ea și bunicii mei sigur era o legătură, altfel de ce și-ar fi trimis fata câteva ore, câteva după-amiezi pe săptămână, să coasă cu mine…?

Veronica era și ea, la rândul ei, puțin ciudată pentru mine… Era mai mare cu ceva ani buni, deci în mod normal nu s-ar fi jucat sau încurcat cu mine. Dar nici cu fete de vârsta ei nu știam să fie sau să o văd eu.

Nu era urâtă, nu era nici o frumusețe. Țin minte alt fapt de mirare, că avea părul scurt-scurt, cu breton într-o parte, într-o vreme când fetele purtau codițe împletite, și avea obrajii foarte albi și curați. Și nu prea vorbea.

Venea cu lucrul ei, eu scoteam etaminele mele, înșiram tot, ațe, pânze, ea deja cosea, puțin robotic parcă, eu mă foiam, tot alegeam la ce cos azi, culorile… tot ce se putea ca să trag de timp.

Că asta e, nu-mi plăcea foarte tare…

Stăteam în marchiză, invariabil.

Marchiza era o cameră… nu știu exact cum să spun și nu vreau să-i caut definiția în dicționare, o să încerc s-o definesc cumva.

Era o cameră care iarna nu era încălzită. Dădea afară, direct în curte, pe prispa lată cu boltă și o bancă după ce coboram niște trepte din casă. Avea geamuri de jur împrejur, pe doi pereți, că pe al treilea era ușa dublă, tot cu geamuri multe și mari, iar al patrulea era comun cu casa.

În marchiză stăteau iarna gutuile pe geam și alte produse perisabile, n-aveam frigider încă.

Vara, însă, marchiza era o minune. Era ca un fel de cameră de musafiri. Erau în ea două fotolii și două măsuțe mici, una mai joasă și una mai înaltă, sculptate fin pe margini și lăcuite. Pe ele stăteau bolurile cu dulceață și paharele cu apă. Prăjituri, dacă erau, fursecuri, biscuiți, bomboane. Singura problemă era doar că stăteau pe măsuțe numai când venea cineva.

… Și din acest motiv mă bucuram enorm de orice vizită!

Bunicii mei nu erau prefăcuți, cum am tot văzut mai târziu la oraș. Să te faci că n-ai, să te faci că te bucuri și-apoi să râzi sau altele de vizitator. Ei puneau și spuneau tot cât era omul acolo.

Mai aveam în marchiză și un covoraș de care-mi era tare drag, mai ales că n-avea toată lumea covorașe. Aveau, și mai au și azi încă, preșuri.

Dar cel mai frumos dintre toate era ansamblul acesta, pe care îl simțeam un tot: eu, pe fotoliu, cu prăjiturele la discreție lângă mine, cu picioarele goale pe covorașul pufos și ușa larg deschisă la marchiză, prin care, în liniștea aceea desăvârșită a după-amiezilor de vară de la țară, se-auzeau doar murmurul constant al albinuțelor din stupii din curte, la o distanță considerabilă de mine, și vreun lătrat sporadic prin vecini.

Câinii și pisicile mele dormeau la prânz duse pe unde apucau, aveam mare grijă să se simtă bine, n-aveau pricină de scos vreun sunet…

Iată de ce acceptam să cos, fără să-mi placă prea mult operațiunea, cruciulițe colorate pe etamine lângă o fată mai mare și cu care nu prea aveam ce vorbi. Pentru momentele acelea unice, care-mi păreau că nu pot fi reconstituite în alte împrejurări, erau condiționate parcă unele de celelalte.

Momentele erau desăvârșite și mă gândeam atunci că trebuie să plătești cumva fericirea și că prețul e destul de mic, merita să cos cuminte lângă Veronica pentru pacea sufletească a acelor ore.

Căci până la urmă de fiecare dată mă relaxam total, colindând lumi și astre cu sufletul în timp ce țeseam mecanic lângă o fată care tăcea mereu.