Nu mă dau în vânt după trandafiri. Niciodată nu m-a impresionat alura lor de regi întreținuți ai grădinilor și de simbol al iubirii.

Niciodată, de fapt, n-am înțeles industria de buchete de flori, creată artificial.

De ce dă bine buchetul de flori într-o vizită, la o-ntâlnire, la o festivitate…? Ca s-avem și industrie menajeră?

Trebuie să ne colorăm viața cu ele, că nu suntem în stare singuri?

Ți-aduce iubitul cadou cel mai superb buchet de trandafiri de la țiganca de la metrou sau de la mall. Feerie pe moment, poza de rigoare și-apoi despică-i tulpina, bate-o cu ciocanul, pune-i aspirină/zahăr prin apa la temperatura camerei, lumină, singuri în vază… Vorbesc din auzite, nu cunosc exact artificiile. Toate ca să țină mai mult de-o zi. Serios…? Pare că trebuie întreținuți cel puțin la fel de mult ca sentimentul afiliat.

… Să revin, că m-am depărtat. De fapt, îi admir, e mai corect spus. Obiectiv și rece. Sunt prea pretențioși și înțeapă. Trebuie îngrijiți și tratați special.

Ca unii oameni, dacă vrei sau crezi că vrei să-i ai.

Oricât de liber ai fi și-ai fugi, copil, într-o curte, dai de gard într-un devreme sau târziu, crești, ajungi la zăvorul porții și vrei s-o deschizi.

Și câine dacă ești și ți se mai scoate lanțul de la gât din când în când, tot sapi o groapă pe sub gard, să fugi pe drum, în câmp…

În câmp cât ești în viață, sub câmp – după.

Numai trandafirul nostru simbol stă rege în mijlocul curții, întru mândria noastră. El nu crește singur pe marginea drumului, nu vrea și nici nu s-ar descurca.

Sunt și trandafiri sălbatici, ei cresc pe unde-apucă. Uneori se-agață chiar de tulpinile regilor catifelați ai curții și-atunci, ghici, omul gospodar îi taie, dau urât.

De ce nu lăsăm noi florile și animalele-n pacea lor? Le altoim, le corcim, le expunem, ni le facem cadou.

Ne plictisim probabil prea mult cu noi înșine.

N-am văzut vreodată trandafir de curte cu puritatea, naturalețea și candoarea unui mac de câmp.

Pe floarea de pe margine de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.
(Otilia Cazimir)