Impromptu

Răpirea din Serai – rri.ro

Sunt zile pe care nu mi le amintesc nicio rețea de socializare, nici vreo poză lipită prin albume șterse sporadic de praf, nici măcar vreun om, căci mulți din întâmplările copilăriei nu mai sunt.

Dar care-n filmul vieții mele derulat din când în când nu pier niciodată și vin aiurea.

… Așa erau toate iernile pe care le țin minte din anii când eram mică. Cu zăpadă multă, albă și pufoasă ajungând la pervazul camerei unde ne adunam toți iarna, eu, bunica și bunicul.

Cu întuneric mult afară, se întuneca devreme și nu mai puteam să văd, din curtea casei mele de pe vârful dealului, luminile din satul din valea dintre cele două dealuri, la care vara mă uitam lung, încercând să-mi imaginez ce fac oamenii ăia în casele lor.

Și, contrastând neapărat – căldura din odaie. O căldură de sobă, sănătoasă, duduind molcom cu orele.

În cameră erau două paturi late, unul cu ladă, unul fără, puse în formă de L. Cu pături groase și plapumă din aceea lucioasă și grea, îmbrăcată mereu în cearceafuri albe și tari, prinse cu nasturi, a căror tărie îmi plăcea în delir s-o stric. Tăria aia era siguranța c-o să-mi fie bine acolo, în culcuș.

Mai era o masă lângă sobă, nu foarte mare, pe care stătea mereu o cană imensă cu apă. Și mărunțișuri, care-mi fug din minte-n clipa asta, puse toate cuminți pe o față de masă din etamină lucrată în cruciulițe mici.

Pe perete, o carpetă. Cât un covor subțire de tot și măricel, aș zice acum. Nu știu dacă era celebra Răpire din Serai, era o fată țesută, cu păr răsfirat și negru și-n rest mult roșu și verde, parcă și o căprioară sau un cal. În carpetă erau prinse, grupate pe mărimi, ace de cusut.

Într-un colt, oblic, televizorul. Televizorul acela vechi, alb-negru și cu purici, cu mileu pe el și dedesubt, iar sub el, pe raftul inferior al măsuței respective, un radio lung și lat, cu pick-up deasupra. Două discuri mai țin minte din tot ce ascultam atunci, Margareta Pâslaru și George Nicolescu. Mai aveam câteva, nu prea multe.

Și-n fiecare iarnă din anii aceia până-n 14 ani, că apoi s-au mai schimbat puțin lucrurile, sau poate doar eu m-am schimbat, veneau la noi, de sărbători, rudele.

Mai multe rude, pe rând sau împreună, erau mereu revederi, erau și mese la care noi, copiii, n-aveam voie atunci, dar ne găseam de lucru, erau multe…

Dar, dintre toate, una singură, o întâmplare-vizită, repetată anual (departe atunci de a mă plictisi reluările și repetițiile, din contra, îmi creau starea de bine că totul e cum știu și cum trebuie) îmi era cea mai dragă.

În ajun de An Nou veneau mereu cei doi nepoți ai bunicului, Didi și Nelu, să ne colinde. Veseli, tineri și frumoși și, mai ales, fiecare cu copii cam de-o seamă cu mine.

Îi văd și-acum, fără strop de efort, încadrați în geamul mare cu zăpadă, cu decorul alb de tot în spate, cu căciulile și glasul lor puternic, parcă și-acum aud scuturatul cizmelor de zăpadă în holul cu linoleum și simt încă nerăbdarea de-a intra odată-n casă.

Ei, oamenii mari, să vorbească, să bea vin roșu și să mănânce cozonac. Noi, copiii, să ne jucăm. Nu mai țin minte nimic din de-a ce ne jucam atunci. Mai țin minte doar așteptarea acelui moment unic în an, care mi-era cel mai drag dintre toate, mai drag decât propriul meu mers la colindat, decât prietenele mele de-atunci, decât tot.

Venea momentul, veneau toți, era mereu la fel și era perfect.

Apoi, în timp, camera în care stăteam s-a schimbat cu alta din casă, era mai mică, ea, camera, și mai ușor de întreținut, eu eram mai mare și veneam mai rar în sat, bunicii îmbătrâneau.

Dar momentul a rămas, neschimbat, îi vedeam din nou în geam, un geam mai mic dar în același decor, pe toți, în fiecare ajun.

Aceeași zăpadă, aceleași râsete, același vin fiert cu cozonac.

Până-ntr-un an, nu mai știu care. Nu mai eram toți.

Nevasta lui Nelu se stinsese. La 31 de ani, fără să bea, să fumeze, să facă ceva rău vreodată, spunea lumea, de boala fără leac a lumii de azi. Eu pot să spun despre Mia doar că era frumoasă tare și bună, cea mai frumoasă și mai bună educatoare pe care-o văzusem pân-atunci.

Apoi s-au schimbat toate, nu știu când și cum.

Noi, eu și copiii din geam, verișorii mei, am crescut, avem copii mari și noi acum și suntem azi prin diferite colțuri ale lumii.

Didi e bătrân și el, nu-i încă uitat de timp, dar sper din suflet să-l uite timpul cât mai mult printre noi.

Nelu… nu mai e nici el, de mult. N-a rezistat singur vieții cât ar fi vrut copiii lui, rămași cu dor de mamă și de tată, cât am fi vrut noi, toți.

N-am înțeles încă, până acum, de ce oamenii buni și frumoși obișnuiesc să plece mai repede în locuri veșnic verzi.

Bunicii mei nu mai sunt nici ei.

Casa e încă, nelocuită și pustiită.

Satul e și el, uitat pe un deal din Moldova, bătrân și cu oameni bătrâni.

Sau poate doar așa mi se pare mie, din cauza vârstei mele, a amintirilor vechi și de neîntors și a vremurilor schimbate.

Poate că-n sat încă chicotesc copii de sărbători pe ulițe și lor, la rândul lor, li se pare că ating cerul cu degețelele înghețate de iarnă și calcă pași eterni în zăpada trecătoare.

17 gânduri despre „Impromptu

  1. Era un timp când „noi” eram „noi, familia, prietenii, vecinii” și nu „noi, rețelele de socializare”. Un timp, mai frumos, mai uman, mai real, care a rămas doar în amintire, pentru foarte mulți.
    O seara frumoasă și o duminică încărcată de bucurie! 😘

    Apreciat de 3 persoane

    1. Să nu se plictisească singure. „Lanțul amintirilor”, mai știi…? 🙂

      Nici Răpirea din imagine, de pe net, nu-i ca-n amintirile mele. Dar eu m-am gîndit că poate ele sînt deformate, nu știu ce să zic.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Emotionante amintiri. Descatusezi si amintirile mele, Familia si sarbatorile, viata de zi cu zi cu bune si grele. Toate fac parte din noi.
    Mi-a atras atentia ”Rapirea din serai”, moda carpetelor lucioase de perete. Si cat desi modele. frustrant era, pentrun parintii nostrii sa n-o aiba. Mode si mode…
    Despre facebook, noroc ca nu am, nu are ce sa ma oboseasca. Fac fata cu greu si blogului si uneori imi pare rau. O saptamana buna sa ai!!! Pupiciii

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sînt refugiu amintirile frumoase pentru mine. Punct de sprijin și reconsiderarea prezentului, uneori. Sîntem noi acolo, cum zici și tu… și fericite că le-avem.
      Te pup și eu, o săptămînă superbă și ție, cu tot ce-ți dorești 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  3. Citind am retrăit odată cu tine copilăria, cu zăpezile de altădată, cu noi mici trăgând îmbujoraţi săniile, cu mama care ne ademenea cu plăcintă cu mere, mirosind a scorțișoară, ca să intrăm în casă. Nici frigul nu-l mai simţeam când se porneau întrecerile de săniuș.
    O săptămână frumoasă, Issa!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.