În măsura posibilităților, cu varianta în măsura tuturor posibilităților.

Adică promiți că faci ceva în măsura asta, apoi iei toate posibilitățile la rând și în final alegi o unitate de măsură pentru ele, ca să poți duce la capăt chestia respectivă.

Să presupunem că, uite, zic că vin mâine la tine în măsura tuturor posibilităților. Care-ar fi posibilitățile să ajung mâine la tine? Să am timp liber, sa fiu sănătoasă, să nu apară nimic neprevăzut, d-astea. Vax. Pică, deoarece, dac-am zis că vin mâine, e clar că știu de azi că am timp. E la fel de clar că-s și sănătoasă, nu promiteam cu 40° temperatură că te vizitez. Sau ziceam cinstit vezi că vin dacă-mi trece febra, excluzând alte bazaconii.

Rămâne neprevăzutul, care e mereu în poll position, chiar și când nu promitem nimic. Numai că neprevăzutul iese din orice calcul întotdeauna, n-are nevoie de specificații.

Și atunci numitorul comun, măsura respectivă a posibilităților îndeplinirii actului de vizitare…? Eu, rămân eu, care, dacă țin la cuvântul meu, trebuie să vreau să fac treaba asta.

Cealaltă sintagmă, facem toate demersurile necesare.

O să încep cu o scurtă povestire a Anei May dintr-un comentariu, cum că la o ședință oarecare s-a folosit această expresie nepomenindu-se nimic anterior și despre care ar fi fost demersurile respective. O povestire la care încă zâmbesc amuzată, dar care ilustrează perfect nulitatea expresiei.

Dar hai să-ncercăm o scurtă analiză și aici. Cum spuneam, zic că vin mâine la tine și voi face pentru asta toate demersurile necesare.

Care-ar fi acestea…? Să-i cer voie mamei, de exemplu, dacă mai sunt în situația asta. Să mă-mbrac, să m-aranjez, să am cartelă de metrou, să-mi amân alte treburi, eventual să mănânc înainte…

Eu cred că, în mod logic, am toate astea în minte derulându-se cumva când te-anunț că vin mâine la tine și e limpede că văd faptul posibil, altfel la ce-aș mai spune-o, nu…?

Idem pentru orice ședință, am un obiectiv, să fac o construcție, să efectuez un interviu, să orice. Chiar trebuie să umplem ședința respectivă și timpul tuturor cu niște etape normale ale unui obiectiv final, care ne privesc practic personal, în loc să ne vedem de treabă și să colaborăm eficient?

Deci, dacă doar ne prefacem că muncim sau trăim, atunci într-adevăr o să facem toate demersurile necesare, în măsura tuturor posibilităților, ca să nu se vadă că ne prefacem.

În concluzie, zic că ar fi frumos să nu ne mai pitim după niște expresii roase și nefondate când n-avem chef să ne facem treaba de angajat sau de om.