Iulie, 1990. Am rămas cu obsesia idioată că mâine iar am un examen și nu știu de unde și din ce să mă mai apuc de învățat.

… Caut de mult o definiție pe cât de scurtă, pe atât de clară a sufletului poporului român.

Am găsit una la Noica: … E și o curioasă frică de mișcare în viziunea noastră populară. E o obsesie a seninătății în conștiința românească (…). Viziunea populară românească e cea a unui alai împărătesc. De n-am obosi pe drum!

Frică de mișcare și obsesie a seninătății. Alta mai bună n-am găsit încă.

Aș bea o bere.

Aș muri puțin. Măcar câteva ore. Câteva epoci. M-aș trezi apoi om normal și mi-aș căuta un ideal în viață.

Aș iubi un gând al nimănui.

Și, poate, mi-ar fi dor de cuvinte…

Se-nvârt în mintea mea Saussurre, redundanța, Jakobson, vocalele, niște scriitori al căror nume îmi scapă, cultul muncii lui Marx, nici pe vremea OD și SSS nu era, cred, atât de bine susținut, subiectul de azi de la psihologie, uitarea – cauze, prevenirea și înlăturarea lor.

Nici o bucurie, nici o satisfacție. Ăsta e mereu prețul șansei, prețul reușitei, prețul formalului – o stare veche, cunoscută, din ce în ce mai accentuată. Până unde…?

Am rămas goală, descoperită, nu știu unde să privesc. De ce să mă apuc. Ce să fac.

La ce să mă gândesc?

La o bere…