Portrete în timp (6): În rândul lumii

Era mulțumit.

Starea asta de mulțumire era maximul ce-l putuse stoarce de la existența lui. Nu știa fericirea și altele asemenea decât din cărți.

Fusese profesor la viața lui, acolo, în sat. Un profesor obișnuit, le mai trăgea și câte una, ca omul, copiilor, unii au ținut minte, alții nu. Dar nimeni nu-i reproșase direct niciodată nimic, căci încă mai dădea meditații sporadic în sat, și alții nu prea mai erau să facă treaba asta.

Fusese, luând-o și mai înapoi, un student obișnuit. Într-un oraș, departe, de unde venise cu nevastă acasă.

Îi plăcuse fugar de altcineva, dar viața lui se așezase, nici el nu mai știa acuma cum, lângă femeia aia aprigă și rece, care-a luat în mâini de la-nceput toate frâiele. S-a lăsat în voia ei din ce în ce mai domol în zecile de ani care-au urmat, știa că trebuie să-și facă un rost, să țină femeie în curte și femeia era de casă.

Îi făcuse și doi copii reușiți, ambii își găsiseră rostul prin capitală după ce și-au îndeplinit datoria de părinți să-i țină prin facultăți, copiii, buni, și-au văzut de carte, totul era cum trebuie. Era, așadar, un om mulțumit.

N-avea cum să știe, tânăr, că-l va părăsi la bătrânețe. Nu, nu cu acte, nu putea păți el rușinea asta, atâta mândrie avusese toată viața. Dar nevastă-sa plecase la maică-sa, care rămăsese singură, s-o ajute. Întâi, două-trei zile. Apoi, câte-o săptămână, din când în când. Ușor-ușor, se făcuse luna din săptămână. Apoi – luni. Luni de zile, nu ziua de luni. Și ajunsese singur la bătrânețe, își gătea, că cel mai mult și mai mult de la soartă voise mâncare caldă și gătită, îi mai dădeau vecinii, căinându-l toți pe la spate.

A dracu’ babă, mai zicea din când în când, în gând sau vreunui cotoi aciuat, dar nu îndrăznea nici tare, nici cuiva, nu contesta autoritatea soacrei lui. Nu-și permitea, blidul ăla de mâncare cald după care tânjea atât era mai presus de orice.
Verile deveniseră dezideratul lui de om la pensie și cu o singurătate nevoită pe cap.

Nu se dădea-n vânt după noru-sa, cam răspundea și nici între ea și nevastă-sa nu era mare afinitate, de, fată crescută la oraș, nepusă la locul ei. Ele se mai și ciondăneau din când în când, dar nu băga de seamă, așa-s muierile oricum, curtea era plină, se auzeau glasuri, seara avea de ce să aprindă becul de-afară și era bine.

Nici după ginere-su. Era bun primul, nuntă mare, avea slujbă bună și-aducea bani în casă, mașină, prezentabil, tot ce trebuie, dar se pomeniră cu divorț și asta chiar a fost o dramă mare, cum să spună ei așa ceva în sat, uniți brusc de iminența și umilința faptului împlinit. Până când nu s-a mai putut altfel și l-au acceptat și pe al doilea, de ochii lumii și ai lor înșiși, oricum fata trebuia să fie și ea cu rostul ei, căsătorită și cu tată la copil.

Un moldovean, nu-mi plac moldovenii, spusese despre al doilea ginere cu dispreț mascat într-o seară de vară, pe scările din fața casei unde-i plăcea să stea să vadă apusul. Îi spusese nurorii, cu glas de confesiune, într-un dialog elementar fragmentat, care noră era și ea moldoveancă. Nici Dumnezeu probabil n-a știut în clipa aia dac-a zis-o cu intenție sau i-a scăpat un of profund al inimii, luat de contemplarea soarelui în asfințire.

Verile deveniseră scopul întregului timp mort al anilor în care nu se mai întâmpla nimic. Se putea mândri-n sat că i-au venit copiii, că e în rândul lumii, cu nepoți, cu tot ce trebuie. Mai reparau, după planuri ticluite din vara ce-o lăsaseră-n urmă, câte ceva. Un acoperiș, un perete, parchet, că toată lumea-și pune-acum, vreun coș, vreo sobă, fântâna… Roboteala de prin curte, o creangă de copac tăiată, pe cine mai găsim să tundă iarba, culesul corcodușelor, plivit la roșii și ardei, alea două-trei rânduri câte mai punea, din ce în ce mai puține pe an ce trecea. Verile era și nevastă-sa pe-acolo, supraveghind totul cu ochi încă ager, totul era, cum se vede, viață normală și în rândul lumii. Și mâncare caldă și gătită zilnic. La urma urmei, poate asta era fericirea. Fericirea lui. Se obișnuise să nu se mai gândească că vin iar alte toamne și-alte ierni.

… Acum era vară iar, stătea pe treptele din fața casei obosit de drumul pe câmp cu nepoții, dar senin și liniștit, liniștea aceea de om care știe că și-a făcut datoria, cum o vede el. Trăia clipa adânc, un pisic mieuna, un câine din vecini schelălăia, o muzică populară undeva, departe, prin celălalt capăt al satului. Și masa de seară care se pregătea, vorbe întretăiate între ceilalți, miros de fum, cineva mai ardea la ora asta gunoiul în curte.

Va mânca și apoi se va uita la televizorul dat tare câteva zeci de minute, indiferent la tot ce se mai depăna în jur, până va adormi, cu speranța că se va trezi și mâine în zori, la ora șase fix.

18 gânduri despre „Portrete în timp (6): În rândul lumii

Adăugă-le pe ale tale

  1. Bine spus: în rândul lumii; și tot de la E.C. mai postez un citat:
    „Să ții minte că ești o minune, că viața este un dar prețios și că singura ta datorie este să trăiești frumos, să fii un om bun și să iubești!
    Și nu uita niciodată: Nimic fără Dumnezeu!”
    – probabil rămânem noi cu învățătura și învățămintele și cine-o vrea să le ia!

    Apreciat de 1 persoană

  2. In randu’ lumii cu o bătrânețe grea. Ce cruda realitate. Fain ai scris! Parca vad ziua de vara, la sfârșit, pe trepte, cu mulțirea de rigoare, ce ai creionat-o perfect. „…… Acum era vară iar, stătea pe treptele din fața casei obosit de drumul pe câmp cu nepoții, dar senin și liniștit, liniștea aceea de om care știe că și-a făcut datoria, cum o vede el. Trăia clipa adânc, un pisic mieuna, un câine din vecini schelălăia, o muzică populară undeva, departe, prin celălalt capăt al satului. Și masa de seară care se pregătea, vorbe întretăiate între ceilalți….”
    Mulțumesc! ☺️

    Apreciat de 1 persoană

  3. Probabil că mulți își ascund amarul, amagindu-se că le ajunge să fie „în rândul lumii”. Unii chiar nu au de ales. Cum ai spus, viața e grea și mincinoși sunt destui…
    Un weekend frumos alături de cei dragi! 🤗😘

    Apreciat de 1 persoană

  4. În rândul lumii…
    Ce zice lumea…
    Ce-o să zică lumea…
    Lumea!? Care lumea! Ce-i pasă lumii de problemele mele!?
    Din păcate, așa am auzit de la „ăi bătrâni”! Eu am încetat de multă vreme să mai fac ceva pe placul lumii, pentru că nici lumea nu face nimic pe placul meu!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Eu încă mai constat cu uimire cum nu-i pasă lumii de mai nimic…

      Așa e, asta cu „lumea” e terminator de vieți, visuri, idealuri. Fie la „lume” atunci toate cele, lumea mea e fără ghilimele 🙂 Uite, că și rimează 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: