Sursa posterspy.com

A fost o cursă lungă, lungă, pe care-o alergam în prostie, sperând și resemnându-mă, fără să am habar de traseu, ori măcar de linia de sosire. Mai târziu, aproape de final, fără să știu că eram atât de aproape, am aflat. Aflasem, așadar, unde se sfârșea cursa.

Am început să număr secundele invers. Alerg gâfâind, încordată, pe ultima sută de metri. Parcă mă prăbușesc, așa mi se pare mereu, și totuși nu cad. Mai e puțin, puțin de tot.

Voi reuși să simt clipa divină când panglica albă, în văzul a mii de spectatori care nu par să mă-nțeleagă, voi reuși să simt panglica liniei de sosire rupându-se de pieptul meu?

Apoi, golită de forțe și vise, amânând bucuria, să mă prăbușesc, obosită, învingătoare? Și totuși, ca o ultimă zbatere, aș fi în stare, sunt convinsă c-aș fi, să ridic o dată brațele spre cer. Iar în primele poze pe care mi le-ar face fotoreporterii, înainte de-o cumplită sfâșiere a simțurilor, în ochii mei ar licări lumina triumfului.

Mai e puțin… Nu mai văd în jurul meu. Oare ceilalți mai aleargă? Dar dac-am rămas numai eu, dacă ceilalți au abandonat, dacă spectatorii au plecat de mult, atunci de ce mai fug ca o nebună? Spre ce?

Aș vrea să mă opresc. Nu pot. Și deodată simt că nu trebuie să pot. Simt că n-alerg de una singură, că tribunele nu sunt goale. Și mi-e ciudă atunci pe toți alergătorii din spatele meu, pentru că știu că toți gândesc la fel ca mine. Și eu, când eram în poziția a cincea, a patra, a treia, a doua, gândeam la fel.

Și mă tem de ei, mă tem de disperarea ultimei sute de metri. E una anume.

Să fiu pe locul doi… Adică să știi că mereu în fața ta e cineva. Nu, n-o să mă mai gândesc la așa ceva, îmi pierd concentrarea.

Încă puțin… Dar, dacă n-aș fi fost a doua, nu puteam fi prima. Nu se poate câștiga o cursă decât trecând prin locul doi.

Un alergător de cursă lungă știe întotdeauna că nu poate fi în fruntea celorlalți de la început până la sfârșit.

Dar locul doi mai e și siguranța că ceilalți mai sunt în cursă, atâta timp cât vezi pe cineva în fața ta. Căci pierzi secunde uitându-te în spate.

Dacă n-ar fi locurile doi și trei si restul, n-ar mai fi nici cursa…

… Crainicul a-nceput să numere invers. Îi aud ca prin vis vocea. Încerc s-o-nlătur, mă tulbură. Aud tot mai distinct răsuflări și pași în urma mea. Aș vrea, vreau frenetic să privesc în spate. Îmi adun toate forțele… N-o fac. Nu pot. Poate că mi-e teamă.

Ultimii metri. Cel din spatele meu se-apropie tot mai mult. Îl simt, îi simt disperarea. Simt nebunia ultimului atac. Panglica e-aproape, tot mai aproape, albă, perfect întinsă, dincolo de ea – mulțimea așteptând să năvălească, blitz-urile lor pregătite… Pentru mine, oare?… mai apuc să gândesc și, deodată, nu mai simt nimic.