Iubire cu garanție

2 iulie 1990. Mă gândesc la C și mă surprinde enorm faptul că încă-mi place de el. Că nu m-a plictisit. Că nu m-a dezamăgit. Încă.

Mă gândesc la el și, deși el îmi reproșează mie mereu că eu nu înțeleg nimic, că interpretez aiurea totul, că el face totul pentru fericirea mea și că eu nu fac nimic ș.a.m.d., ei bine, cel puțin în seara asta nu mai cred în el.

Nu mai cred că se gândește la mine. Că e îndrăgostit de mine. Că vrea să rămânem prieteni. Nu mai cred nimic.

De câte ori mă ține-n brațe și mă sărută, totul e perfect. De câte ori vorbim, totul e rău. Mă enervează mereu, zice că și eu pe el. E adevărat că-mi place să enervez oamenii, dar culmea e că tocmai cu el n-aș fi vrut să fie așa. Aș fi vrut să fie mai simplu, nu cred că mi-ar strica puțină simplitate, aș fi vrut să ne înțelegem…

Oare chiar nu se poate? Să fiu eu, totuși, ființa dificilă către care nu se poate întinde o punte?

Poate nu va mai avea răbdare în cele din urmă și va pleca. Eu voi rămâne tot aici.

El a stabilit că nu ne vedem că-s în sesiune și eu trebuie să-nvăț, el îmi cere să mă las de fumat că nu e bine (și că nu fumează el, asta e de la mine), el e gelos iar eu n-am de ce, el stabilește unde mergem și cât stăm, eu ce-aș mai avea de făcut?!? Să stau unde mă pune el??

Cică omul își mai face soarta și cu mâna lui. Eu nu fac nimic. Eu doar aștept. Stau și aștept. Și soarta trece peste mine. Și mă duce. E mai bine așa. E mai liniște și e mai bine. Acum doar mai gândesc. Aș vrea să n-o mai fac nici p-asta.

Când am vorbit ultima oară, i-am zis la început :
– Te-am sunat ca să mă relaxez.
Și mi-a răspuns cam prompt:
– Nu cred c-o să te relaxezi!
Au fost primele noastre cuvinte, eu spuneam adevărul, dar că și el a spus tot un adevăr, promptitudinea aceea, le-am remarcat abia după ce-am închis.

Așa e, nu m-am relaxat deloc. De unde știa…? E prea serios ca să mă supere deliberat. Dar nu mă mai interesează. Tot ce știu e că m-a indispus grozav și că de atunci mi-am pierdut increderea în el și în marea lui iubire.

Cât aș vrea să mă mai sune, mâine, poimâine, acum, să-mi spună orice, numai să-i aud vocea! Am nevoie de glasul lui dacă nu-l pot vedea atâtea zile, dar tot uit că pentru el telefonul e doar un mijloc de a stabili o întâlnire, uit mereu că nu vrea să-mi influențeze situația școlară. Vai, cât e de bun și generos, de rațional și corect și eu, tot eu, nu pricep.

Putea să mă sune și să mă-ntrebe ce-am făcut la examene. Nu că țin neapărat la acest aspect, dar mi-ar fi făcut bine… Dar iar am uitat că el nu vrea să-mi influențeze situația școlară… I-am răspuns atunci că nici eu nu vreau să-i influențez situația sentimentală și s-a supărat. Cică iar n-am înțeles nimic. Tot eu, desigur.

Nu mai e nevoie să spun cât regret acest telefon. Nici că-l urăsc. C-aș vrea să simtă ce simt eu acum. A rămas că ne mai sunăm, i-am răspuns foarte calmă că dacă vrea să mai stăm de vorbă să mă sune el primul și, contrar așteptărilor mele, nu numai că n-a avut nimic împotrivă, dar mi-a spus și-un pa cam vesel pentru nervii mei.

5 iulie. M-a sunat C. Nici nu l-am recunoscut de la început și i-am spus deschis. El a vrut să fiu sinceră și am fost. Nu m-a mai enervat deloc și, în consecință, l-am enervat eu pe el.

Cică măcar la telefon să vorbim, dacă nu ne putem vedea… Zău. A avut tupeul să spună asta. Nu recunoaște ce mi-a spus data trecută. Că tot eu am înțeles greșit, evident… Doamne, oare chiar n-oi fi în stare să pricep nimic pe lumea asta?
Că să-i spun dacă mi-e dor de el… Cum o să-i spun că da? Am scăldat-o cât am putut. În acele clipe nici nu-mi era. Îmi era indiferent, mai ales după ce mi-a spus că măcar la telefon să vorbim.

Dar acum îmi e.

– Păi… nu mai știu ce să mai zic, zice la un moment dat.
– A, deci consideri că nu mai ai nimic de spus?
– Tu mai ai ceva de zis?
Am tăcut, îndelung.
– Păi atunci, dacă nici unul nu mai avem ce să ne spunem celuilalt, eu zic să terminăm.

… Am încremenit. Ce să terminăm?!? Convorbirea?!? Pornesc dintr-un fleac și ajungem la faze de genul ăsta mai mereu. Nici acum nu știu dacă glumea. Că el e băiat serios, el nu glumește cu lucruri serioase.

M-am gândit un pic și-am zis să fac și eu un gest frumos:
-… Să zicem c-aș putea să mai spun că mi-e dor de tine…
S-a bucurat. Știam c-o să-i pară bine, așa c-am continuat tot eu:
– Stai puțin, am spus să zicem… Nu ți-am spus încă.
A stat un pic pe gânduri:
– Da. Și chiar de-ai fi zis, ce garanție am că e adevărat?…
Garanție, auzi. Ce cuvânt. Și un glas posomorât, nu de răsfăț, ci că iar nu-s eu serioasă.

Uite cu cine mă joc eu. Categoric nu-mi e dor de el.

File din jurnal și acestea. Foto chiar din anul cu pricina.

12 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Nu știu ce mă face să cred, dar consider că îţi era dor de el.😉

    Apreciază

    1. :)) timpul a dovedit, și nu numai în amor, că nu pot sta lîngă oamenii care-și trasează cu minuțiozitate următoarea cină și următorul spectacol și singurul lor ideal este aspectul social al vieții.

      Apreciat de 2 persoane

    2. Când totul este programat, cu ce ne mai deosebim de roboți? Unde mai este viaţa? Te înțeleg perfect, Issa.

      Apreciat de 1 persoană

  2. ina02s spune:

    ”Incurcate-s caile Domnului”. Parafrazand, incurcate-s caile iubirii. Precis iti era dor. Dar garantii, nu exista. 🙂
    Oricum frumoasa varsta, frumoase fotografii, fain jurnal. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Dacă amîndouă concluzionați că-mi era dor… :))) ca-n proverbul ăla, „cînd doi îți spun că ești beat, te duci și te culci”, parcă asa era :))
      Mulțumesc, Ina!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Poteci de dor spune:

    Cred că era puţin dor acolo. Şi poate aşa, puţină nevoie de control, la cât colntrol venea din partea lui.
    Faină tare şi fila asta!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Eu nu voiam control, nici macar sa-l am, voiam doar libertate :))) Sa aleg eu. Ma rog, si eu…
      Multumesc frumos!

      Apreciat de 1 persoană

  4. Ana May spune:

    Când nici noi nu știm ce vrem, cum să ne mai înțeleagă alții?! 😉
    Poate însă că tocmai asta-i atrage…
    Weekend relaxat, fără întrebări și fără îndoieli! 💝😘

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ba-s plină de-ntrebări și de îndoieli, dar nu de această natură :)))))
      Mulțumesc mult, Ana, weekend frumos și ție!

      Apreciat de 1 persoană

  5. Editor spune:

    La vârsta aia, de începuturi ale prieteniilor tinereții, studenției, mie mi s-a părut că vorbind cu unele fete inteligente mă descopeream pe mine (înțelege cine a avut acele sentimente). Issa, te înțeleg, erai serioasă și mai corectă în exprimarea nevoii normale de comunicare și de apropiere. El era defazat, puțin complexat de zisa seriozitate, aspect de nelipsit posibil. Pe vremea mea, când am văzut cât de anevoie e să fii mulțumit-mulțumit de cineva, m-am gândit la căsătorie atunci când voi întâlni „persoana” – pentru că ocazia va fi … irepetabilă – așa a fost, n-am avut curajul să ratez!

    Apreciază

    1. Nu știu care-i „vremea ta”, dar eu azi sînt și mai nemulțumită de oameni decît eram…
      Defazajul băiatului din poveste e simplu: mie mi-era dor de el atunci, între două examene, nu după ce terminam facultatea și ne căsătoream, „ca oamenii”, timp în care mă lăsam de fumat, puneam preț pe părerea lumii ș.a. În fața unor așa calcule se duce și mama dorului.
      Experiențe. Ne definesc, pînă la urmă și mă bucur pentru tine, că ai întîlnit „persoana” 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.