Mă iubește, nu mă iubește…

Mi-e dor uneori de el. Un dor atât de aprig, că trece peste marginile oricărei înțelegeri și mă apucă o amețeală fizică.

Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.

Mergeam pe o potecă îngustă, necunoscută, o străduță printre casele de la marginea blocurilor, dincolo parcă de marginile unui spațiu și timp știut, mergeam înaintea lui, a rupt o crenguță de salcâm, silabisind încet, ademenitor, cu o voce pornită parcă din adâncuri fiziologice, cum ar zice Camil Petrescu:
– Mă iubește… nu mă iubește…

Erau ani de când uitasem jocul frunzelor… Un val de recunoștință m-a cuprins brusc și m-am întors deodată spre el, punându-mă în fața lui, blocându-i cărarea, spunându-i alintată, fără să contez pe nimic:
– Eu, oricum, te iubesc!

… S-a oprit, a stat parcă un veac încremenit, privindu-mă lung, adânc, așa cum numai el știe s-o facă, apoi seninul ochilor lui s-a mutat în altă parte, undeva, într-o zare mai largă:
– Atunci… ce importanță mai are?
Și degetele lui au spulberat, fericite, restul frunzelor de pe crenguța de salcâm.

Farmecul clipei mă depășise, altfel i-aș fi sărit probabil în brațe, fără explicații, fără vorbe inutile. Am zâmbit doar, uimită, i-am întors spatele și am mers mai departe.

Ce-ar mai fi de spus…?
Frunze de salcâm, un zâmbet și-o privire, când oricare altul n-a știut să-mi ofere până acum decât plimbări cu mașina, invitații la domiciliu, baruri, restaurante, petreceri, discoteci sau țigări.
… Și ochii lui spuneau mulțumesc pentru o plimbare și un scurt sărut pe obraz.

Nu-mi pasă de nimeni pentru că știu că jocul ăsta, numai al nostru, un joc ciudat de vârste inverse uneori, nu îl poate repeta cu altcineva. Privind din punctul acesta de vedere totul, îmi vine să spun ca el când își mai manifestă sporadic nemulțumirea, vorbe deocamdată și răbdare, mi-e greu însă, mi-e tot mai sete de el… L-aș bea ca pe o apă neîncepută, dintr-o fântână de mult uitată, și dintr-o dată, și încetul cu încetul, pe rând…

Îmi spune mereu că am grație de felină, mi-a botezat motanul Shakespeare…
I-am reproșat:
– Profanezi literatura!
Mi-a întors-o imediat:
– Din contră, îți înnobilez motanul… sau nu merită?

… Ți-aduci aminte? Într-o seară, după ce nu vorbiserăm atâta timp, după ce ți-ai spus eternul, inconfundabilul bună seara și mă hotărâsem să răspund în sfârșit, am venit spre tine, știam că, dacă m-ai salutat, nu mă vei întreba tot tu și ce mai fac, am vorbit amândoi, cu glas încet, domol, cu un calm ce nu-mi prea stă în fire, apoi am tăcut, și eu, și tu, nu mai știam ce să ne mai spunem, după care, într-un târziu, te-am întrebat:
– Și…? Altceva…?
Și tu mi-ai răspuns tărăgănat, ca pentru o persoană ireală parcă, nu puteam să cred că eu primisem în dar asemenea cuvinte:
– Nimic… În rest… toate cum le știi…

Vorbele tale m-au tulburat. Parcă ne cunoșteam de ani de zile, între noi se petrecuseră drame peste drame, venise împăcarea finală și definitivă, ne știam pe dinafară și în acest timp nimic nu se schimbase, totul era într-un fel în care trebuia să fie.

În rest… toate cum le știi…

La ultimul bună seara nu ți-am mai răspuns. Nici o problemă, nici eu, nici tu nu mai facem o tragedie din asta, tu mergeai pe urmă și vorbeai, ca întotdeauna, de unul singur pe stradă:
– Nu mai vede… nu mai aude… și tot ridicai din umeri.

Mai sunt și astăzi toate cum le știu…?

Fragment din jurnal. Sau pauza dintre probe.

Foto – google.com.

31 de comentarii

  1. Nu știu cum faci, dar mă surprinzi plăcut de fiecare dată, cu tot ce scrii, fie proză, fie poezie.
    Dacă ar fi un cuvânt care să caracterizeze ce postezi as alege „prospețime”.
    Felicitări din suflet! 💐🤗🌹

    Apreciat de 1 persoană

    • Bine-ai revenit, stranger, mă bucur și de tine, măcar la aceste cuvinte, că le primești, la cele care-mi exprimau părerea despre democrație am simțit o reticență.

      Apreciază

  2. Eiii, mi-e asa de de drag Camil Petrescu si tu parca ai continuat una din intalnirile lui Fred. Frumoasa foc bucata de simtire, de iubire, de joc. Ai inflacarat simtirile noastre, ne-ai transportat atunci, acolo… ”ma iubeste, nu ma iubeste”.. Multam
    Altfel, ce pauza bine_venita… obosim si noi in concursul asta, ne-au intrat unghiile in palma, dar bafta!! 🙂 Pupicii

    Apreciat de 1 persoană

  3. Eu cred că SuperBlogul este cauza acestor rânduri pline de trăiri. Frustrarea probelor impuse, cu subiecte despre care, poate, nici nu te-ai fi gândit să scrii. Și, când iei o pauză, unde să te refugiezi? Acolo unde ai vrea să fii mereu.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ora târzie, sau nepricepere mea în ale tehnicii își spun cuvantul (cea de-a doua e mai probabila, dar e mai ușor sa dau vina pe altceva🙊).
      Voiam sa îți spun că devenita brusc egoista îmi doresc sa faci cât mai multe astfel de pauze, pentru ca tare îmi plac poveștile tale

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.