În căutarea stilului pierdut

Am venit pe-aici, pe Pământ, într-o țară și în niște ani în care singura șansă la o libertate spirituală era să fii, în ciuda a orice, tineret în adidași/generație-n blugi. Chit că pe vremea aia blugii și adidașii se procurau numai de la shop, cu mari relații, un shop departe de orice shop&go de azi. Era singurul stil vestimentar care ne exprima și ne dădea sentimentul unei apartenențe anume, alta decât cea oficială, chiar dacă (sau poate pentru că) îl purtam fredonând Un’te duci tu, mielule.

Serviciile fugare de prin timpul facultății m-au redefinit apoi într-un magazin unic și atipic pe care numai cine l-a știut îl înțelege, Fondul Plastic de pe Lipscani. Un amestec bizar de național, vintage și flower-power, fuste lungi și crețe, danteluțe și floricele, petice oriunde, ii în care mai recunoșteai doar ideea sau vreun model fin stilizat, gablonțuri și accesorii de toate mărimile, formele și culorile. Un alt stil liber.

Anii de după facultate au fost cei mai grei. Ani post-’89, când toți ne căutam un loc în societate și-n noi înșine. Am încercat și eu să „intru în rândul lumii” cu gândurile și ținuta, dar mi-am dat seama repede că feminitatea nu-i în ce arăți, ci în ce faci cu ce arăți. Nu-i în rochițe vaporoase și viu colorate, farduri și toculețe, ci într-o anume atitudine, așa cum nevoia reală a directorilor de pe unde lucram nu era pumnul în masă însoțit de n-am nevoie de filologi, ci telefonul secretarei de după, dacă poți și traducerea asta până mâine, te roagă… Noroc că între timp se terminase și cu acel tembel transfer in interes de serviciu și apăruse onesta demisie ca posibilitate.

Apoi am descoperit cu relativă mulțumire ținuta casual, într-o multinațională în care puteam reveni la blugii mei dintotdeauna, e drept că negri și cu concesia aferentă făcută sacourilor și cămășilor. Doar adidașii mei, negri și ei acum și fără dungi, au stârnit un sub-punct din regulamentul interior al firmei, redactat karmic chiar de mine, cum că n-ai voie în adidași și sacou.

Și-atunci, ca o întoarcere acasă, m-am dus în lumea-n care nu contează parfumul pe care-l lași plimbând hârtii pe un culoar într-o sofisticată (chiar dacă drăguță) încălțăminte de damă și refăcându-ți machiajul în pauza de masă, ci cum gândești și exprimi aceste gânduri: lumea presei libere. Cât de presă e și cât de liberă, nu face obiectul acestui articol.

Așa că pentru mine azi modă înseamnă Answear, cu Levi’s, Lee și Wrangler și cu adidașii lor de damă Nike, Fila și Reebok. S-au jucat ei, Answear, cu un cuvânt, dar au reușit să dea un răspuns.

Și nu numai mie.

Articol scris pentru #Superblog 2019. Sponsor – Answear.

Sursă foto colaje – Answear instagram. Evident, în afara celui cu mine.

21 de comentarii

  1. Hai că mă faci să intervin. Off topic.
    Eu am cumpărat primii blugi pe vremea când fetele nu aveau voie să umble în pantaloni (decât la munte, eventual în pantaloni pescărești, dacă știi ce-s ăia). Nu glumesc. I-am cumpărat de la un sirian, coleg de an (primul an cu studenți străini la matematică) și am făcut rost de o curea lată, militară. Blugii aceia au fost împrumutați și de soț, iar apoi au fost furați de un vecin, de pe balcon. Au avut viața lor.
    Sunt babă și nu am renunțat la blugi. Sunt stilul generației mele, anterioare celei căreia i te declari, să fie clar 😀

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.