Am venit pe-aici, pe Pământ, într-o țară și în niște ani în care singura șansă la o libertate spirituală era să fii, în ciuda a orice, tineret în adidași/generație-n blugi. Chit că pe vremea aia blugii și adidașii se procurau numai de la shop, cu mari relații, un shop departe de orice shop&go de azi. Era singurul stil vestimentar care ne exprima și ne dădea sentimentul unei apartenențe anume, alta decât cea oficială, chiar dacă (sau poate pentru că) îl purtam fredonând Un’te duci tu, mielule.
Serviciile fugare de prin timpul facultății m-au redefinit apoi într-un magazin unic și atipic pe care numai cine l-a știut îl înțelege, Fondul Plastic de pe Lipscani. Un amestec bizar de național, vintage și flower-power, fuste lungi și crețe, danteluțe și floricele, petice oriunde, ii în care mai recunoșteai doar ideea sau vreun model fin stilizat, gablonțuri și accesorii de toate mărimile, formele și culorile. Un alt stil liber.
Anii de după facultate au fost cei mai grei. Ani post-’89, când toți ne căutam un loc în societate și-n noi înșine. Am încercat și eu să „intru în rândul lumii” cu gândurile și ținuta, dar mi-am dat seama repede că feminitatea nu-i în ce arăți, ci în ce faci cu ce arăți. Nu-i în rochițe vaporoase și viu colorate, farduri și toculețe, ci într-o anume atitudine, așa cum nevoia reală a directorilor de pe unde lucram nu era pumnul în masă însoțit de n-am nevoie de filologi, ci telefonul secretarei de după, dacă poți și traducerea asta până mâine, te roagă… Noroc că între timp se terminase și cu acel tembel transfer in interes de serviciu și apăruse onesta demisie ca posibilitate.
Apoi am descoperit cu relativă mulțumire ținuta casual, într-o multinațională în care puteam reveni la blugii mei dintotdeauna, e drept că negri și cu concesia aferentă făcută sacourilor și cămășilor. Doar adidașii mei, negri și ei acum și fără dungi, au stârnit un sub-punct din regulamentul interior al firmei, redactat karmic chiar de mine, cum că n-ai voie în adidași și sacou.
Și-atunci, ca o întoarcere acasă, m-am dus în lumea-n care nu contează parfumul pe care-l lași plimbând hârtii pe un culoar într-o sofisticată (chiar dacă drăguță) încălțăminte de damă și refăcându-ți machiajul în pauza de masă, ci cum gândești și exprimi aceste gânduri: lumea presei libere. Cât de presă e și cât de liberă, nu face obiectul acestui articol.
Așa că pentru mine azi modă înseamnă Answear, cu Levi’s, Lee și Wrangler și cu adidașii lor de damă Nike, Fila și Reebok. S-au jucat ei, Answear, cu un cuvânt, dar au reușit să dea un răspuns.
Și nu numai mie.
Articol scris pentru #Superblog 2019. Sponsor – Answear.
Sursă foto colaje – Answear instagram. Evident, în afara celui cu mine.
🙂 Mi-a placut mult sa te (re_)vad. Am trait acelasi ”anotimp”, fiind generatia in blugi. Frumoase amintiri. Pupiciii 🙂 Bafta!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Știu, pentru noi am scris, nu pentru concurs 🙂
Deși ăștia de la Answear chiar sînt tari, de la fii-mea știu de ei, doar eu sînt acasă cînd vin curierii :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pai, altfel, de ce crezi ca au nevoie de noi??? Oricum stiu destul si nu-i nevoie sa-i mai batem la cap (zic de Pitica mea… :P), na.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:))) o, da…! Teenagerii și adulții noștri de 19 ani 🙂
❤ – pentru pitica ta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pupiciiii pentru toti…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
astia de la Answear ar trebui negresit sa ceara o colaborare cu tine sa le faci contentul! 🙂 succes!! pffff! ma gandesc la munca din spate. cate cuvinte sterse si cate pastrate! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nope, șnur au curs blugii, argintul, vitaminele, ce simți scrii și-n somn. Ce zici tu e pe la restul :))
Deși e imposibil să cîștige un articol despre blugi în fața atîtor rochițe vaporoase 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce mult mi-a plăcut! E şi povestea aici, povestea de dincolo de cuvânt. Te felicit!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc!
Da, sînt eu dincolo de cuvinte și mă bucur mult cînd se vede prin ele ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hai că mă faci să intervin. Off topic.
Eu am cumpărat primii blugi pe vremea când fetele nu aveau voie să umble în pantaloni (decât la munte, eventual în pantaloni pescărești, dacă știi ce-s ăia). Nu glumesc. I-am cumpărat de la un sirian, coleg de an (primul an cu studenți străini la matematică) și am făcut rost de o curea lată, militară. Blugii aceia au fost împrumutați și de soț, iar apoi au fost furați de un vecin, de pe balcon. Au avut viața lor.
Sunt babă și nu am renunțat la blugi. Sunt stilul generației mele, anterioare celei căreia i te declari, să fie clar 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Deci pe blugi nu i-am inventat noi… :)) ❤
Mi-a plăcut povestea acelor blugi, m-ai făcut și tu să-mi aduc aminte că pe-atunci fiecare haină, cred, avea una a ei, poate și pentru simplul fapt că nu le schimbam ca azi 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Forever in Blue Jeans… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Acesta este „stilul” generaţiei noastre, al celor care ne-am desăvârșit studiile înainte de ’89.🙂
Multă baftă, Issa!🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cam și mă bucur că vă recunoasteți mulți, vorbim aceeași limbă 🙂
Baftă și ție!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Of, Doamne, generația noastră! Cu bune și mai puțin bune, dar o generație faină de tot! Un articol scris bine de tot și sper să ai mare succes cu el!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un articol pentru sufletul meu și pentru toți cei care spun și cred că femeile-n blugi nu-s femei. Că sînt :))
Mulțumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Faaaain, fain de tăt! Și Ce poze minunate! Succes Issa!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, să fie ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumos scris! Felicitari! Mult succes!🤗✌
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană