Îmi trebuia o adeverință că n-am venit. Adică venituri, că de venit tocmai am ajuns la ANAF, unde îmi rotesc ochii, nerodați cu serviciile publice, în expectativă.

Mă duc la ghișeul 10, că nu era nimeni. Cer. Zice cineva din spatele gemulețului, fără să-și ridice ochii a contact uman, că la ghișeul 5.

Mă târșâi după îndrumare. La 5 – codiță, îmi vine rândul, îmi dă un formular și mă trimite înapoi la ghișeul 10.

Revin spășită, încă curioasă și cuminte, la ghișeul 10. Dau hârtiuța A5 și personajul de-acolo, menținând ne-contactul vizual, îmi dă un bilețel mic-mic pe care scrie ghișeul 6.

Mă duc și la 6, ce să fac, crezând că-i ultima fază, și zice da, aici, dar nu acum, peste 2 zile. Cum, zic, lăsându-mă nervii și înțelegerea cursivității evenimentelor, e o glumă proastă? Nu, zice bărbatul lung și uscățiv de după gemulețul întredeschis, nu vedeți că scrie pe bilețel ghișeul 6 și data…?

Ies fără să spun la revedere, în nedumerirea funcționarului și însoțită de oprobriul lumii rămase: ia uite, dom’ne, voia pe loc, așa, în 5 minute…!

Revin peste zilele cerute. Cum nu scria și ora, mă duc la prima, sperând nici eu nu știu ce. Intru din frigul de-afară la o căldură umedă care mă aburește total. Văd prin aburi, aburii cafelelor de dimineață abia făcute, privirile lor, ale funcționarilor care mă săgetau acum de la toate ghișeele și înțeleg tacit să mai aștept puțin și mă așez pe o băncuță.

… Văd apoi câțiva oameni care, ca și mine, așteptau pe banchetele moi, unii vorbeau între ei, senini, cu ceșcuțele de ceai în mână. Al meu nu era prea dulce, caut cu privirea și văd, pe măsuța dintre un ficus și un leandru uriaș, recipientul cu pliculețe de zahăr și miere și mă duc să-mi pun. Iau și-un fursec măricel de pe o farfurioară și mă-ntorc.

Un om mă aștepta zâmbind, cu un i-pod și un e-mark în mână. Mă-ntreabă ce doresc, îi spun că vreau o adeverință că n-am venituri, o secundă, zice, îmi scrie numele și CNP-ul pe tabletă, îmi vede dosarul rapid și aproape simultan iese o foicică de hârtie de la o imprimantă ascunsă între alți copăcei uriași și naturali din decor. Se duce, mi-o dă, mai scrie ceva pe tabletă și, trecând cu dispozitivul acela din mâna lui peste un post-it, mi-l lipește pe hârtia din imprimantă, e gata totul, cu ștampila electronică „fără venit” pe ea și cu zâmbetul inițial…

Apucând-o și dând să mulțumesc, văd ochii mirați uman acum ai domnului lung și uscățiv de la ghișeul 6, sper că sunteți bine, doamnă și aud glasuri în spate:

– Haideți, doamnă, ne grăbim, avem și noi servicii…

Ies din ANAF între două lumi și-o iau spre casă cu hârtiuța căpătată pusă bine în geantă și cu gândul la Colop și la e-mark, ștampila electronică portabilă, șoricelul acela cam cât două-trei mouse-uri obișnuite care se conectează prin USB la orice gadget, cu cartuș de cerneală tricolor înlocuibil, baterie încorporată cu independență de 4-5 ore și wi-fi.

Și aleg să visez în continuare, cum ar fi el folosit, de exemplu, în școli, de către profesori…

Articol scris pentru #Superblog 2019.

Foto – emark.colop.com/ro.