„Cu cheia de gît”

… Sau desființarea altui mit. Dincolo de compunerile perene cu acest titlu, din ce în ce mai greu primite de copiii de azi, dincolo de strălucirea în imagini și în media a acestei zile, dincolo de un placebo inoculat zeci de ani… ce rămîne?
Să-mi ziceți că-s nebună sau prea dramatică după ce terminați de citit.

Sînt gînduri pe care nu le-am avut niciodată pîn-acum în forma asta și-s stîrnite de alt articol citit pe blog despre aceste zile, un articol foarte frumos și nostalgic, în care s-a strecurat un cuvînt…

„Copii mici într-un careu, ce nu-l înțelegeam, în care m-aș fi ascuns după mama. Urma abandonul, într-o clasă cu cărți pe masă și flori”.

Abandonul. Pe prima-prima zi de școală n-o țin minte nicicum. Nici pe următoarele imediate, era bunicul meu cu mine-n București, exact pentru asta venit, că mama era la serviciu. Dar a plecat repede, mai mult de-o săptămînă nu stătea oricum de obicei, că avea mereu treburi la țară. Și astfel mi-a rămas mie în suflet pe viață prima zi de școală după ce-a plecat bunicul. Ca tot omul, rîd acum în cor, refuzînd să văd și altfel, copilul din mine respinge judecata ei.

A fost așa, că aveam vreo șase ani jumate și veneam prima oară singură acasă. Și impresia impregnată, pe care o las încă pitită bine, ca să pot să rîd cu ceilalți, e de cînd am ajuns. Pot să văd cu ochii minții, dacă îi întredeschid, momentul acela. Urcatul cu pași grei și hotărîți pe scări trei etaje. Băgatul, pentru prima oară singură, al cheii în ușă. Sunetul răsucirii ei. Apăsatul pe clanță. O deschid. Larg. Rămîn cîteva clipe-n ușă, atît a fost nehotărîrea. O închid. Închid și yala. Nu mai țin minte dac-am pus și lanțul, dacă aveam în momentul acela sau lanțul de pe interiorul ușii a fost mai tîrziu. Ca-n vis arunc pe jos ghiozdanul și, încălțată, îmbrăcată, ca la o comandă, mă duc și mă arunc pe patul din sufragerie și-ncep să plîng. Auzeam singurătatea din casa goală și-am plîns atunci cu hohote, suspine și sughițuri mult, mult, foarte mult, timpul îmi părea interminabil.

Și-am repetat ritualul respectiv cîteva zile la rînd, doar timpul acelui plîns scădea vizibil, cred că vreo săptămînă, nu mai știu, pînă într-o zi, cînd am vrut să plîng din obișnuință dar nu mi-a mai ieșit.

Și-abia atunci a început viața mea de copil cu cheia de gît.

Dar niciodată nu m-am gîndit la acele zile ca la un abandon, deși așa le-am primit, pentru că altfel n-aș mai putea rîde în continuare și povesti senină despre ele.

22 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ina02s spune:

    Eiii! FFrumoase randuri si emotionante impresii (le-as putea spune frumoase???, asa vrusesem sa le spun…initial, cih).
    Issa, ”te vad” scolarita si inteleg ce-a fost atunci. Cu mine a stat mama acas’ in primul an scolar, dar apoi am ramas cu cheia de gat si eu. Eu aveam sase ani si-o luna. Am inca povesti de scris.
    Suntem generatii intrregi. 😀

    Apreciat de 2 persoane

    1. Ce bine-ai zis, sintem generatii intregi si avem fiecare propriile povesti cu numitorul acela comun 🙂

      Apreciat de 2 persoane

    2. ina02s spune:

      Ce numitor comun: o cheie si cateva lacrimi! 😀

      Apreciat de 2 persoane

  2. Aila spune:

    Prima mea zi de scoala nu prea ma impresionat.Am stat la careu, am cunoscut invatatoarea, am intrat in clasa, am fost asezati in banca, toti in uniforma fara galagie.Am primit cartile si orarul.Aveam un frate mai mic cu 4 ani si mama a stat acasa cat eu am invatat in ciclul primar.Apoi bineinteles mama a reinceput serviciul.Aveam cheia si ma ocupam si de frate.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Exact ce spuneam, impresia de fast e generala, daca o imparti la fiecare in parte…

      Apreciat de 1 persoană

  3. Poteci de dor spune:

    Frânturi îmi amintesc. Faptul că cea mai frumoasă învătătoare din şcoală nu era a mea, eu am avut învăţător, că unii copii din şirul în care eram, şir care se îndrepta spre clasă, plângeau, am întrebat de ce, au spus că după mama, după tata, eu eram încurcată, nu-mi venea să plâng, poate pentru că mama, învăţătoare, a fost nevoită să fie la şcoala ei, cu elevii ei, tata, cu un serviciu care-i impunea să fie prezent acolo, nu „aici”, la şcoala mea, am fost deci confuză. Şi nu ştiam ce să fac cu florile. Că la bărbaţi n-am văzut să se dea flori până la 6 ani, câţi aveam eu atunci.

    Apreciat de 3 persoane

    1. Potecuță, am zîmbit la fiecare frîntură a ta… 🙂

      Apreciază

    2. Apropo de bărbații de la catedră, iarăși nu uit ușurarea imensă cînd, într-a cincea, am văzut că fii-mea are diriginte…
      „Am văzut” e cu subiectul subînțeles „noi” :))))

      Apreciat de 1 persoană

    3. Poteci de dor spune:

      Mulţumesc, Issa!

      Apreciat de 1 persoană

  4. ecoarta spune:

    Habar nu am cum a fost prima mea zi de școală! Nu am avut cheie la gât pentru că mama era casnică și locuiam într-un sat!
    Însă, fiind dascăl, am avut multe prime zile de școală de neuitat! Și am încercat ( sper că am și reușit!) să le fac elevilor mei zilele de școală faine! Se cheamă că am reușit dacă și azi, zeci de elevi mă salută, nu chiar săptămânal, dar o data pe lună cu siguranță!???
    Doar bine!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sigur ai reușit, salutul de după spune multe în lumea de azi 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Aldus spune:

    Și eu purtam o cheie la gât. Acum îmi vine să râd. 🙂 Țin minte mai bine prima zi de la grădiniță, cred că am lăcrimat puțin. Singur, într-o lume străină. Și eram băiat.

    De fapt, chestia asta e relevantă pentru nevoia de iubire și protecție a copiilor și respectiv dramele și chiar traumele celor care au familii cu probleme. Și care permanent sunt singuri. Și binecuvântarea noastră, a celor care am avut părinți iubitori.

    Apreciază

    1. Da, e relevantă…
      Pe fb, la același text, mă „lupt” cu ideile gen „ce oameni am ieșit din asta”, exact ce nu-mi doream să spun… ci doar faptul ca atare, să îl scot la lumină 🙂

      Apreciază

  6. Eu am avut avantajul (sau dezavantajul) să fiu așteptată de bunica. Spun dezavantaj pentru că doamne ferește (!) să nu fi fost la timp acasă. Pleca să mă caute. La acea vreme aș fi preferat să am cheia de gât.😃

    Apreciat de 1 persoană

    1. :))) uite, vezi, puncte și puncte… de vedere!

      Apreciat de 1 persoană

  7. Nu stiu, cum e cu cheia la gat, n-am purtat-o niciodata, am stat la casa, cand ajungem sau plecam de acasa mereu era cineva care ma petrecea sau astepta. Dar inceputul scolii pentru mine era o mare sarbatoare. Acum… copiii vor vacante lungi, lectii cat mai putine, profesori sau invatatori cat mai toleranti si rezultaul, e pe care-l stim 😎 Nu regret nimic ce am trait in scoala!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Asta a fost varianta mea… probabil ai văzut deja-n comentarii că alții și-o doreau :))

      Apreciază

    2. Multi isi amintesc de ea… Nu esti singura ☺

      Apreciat de 1 persoană

    3. Viața la bloc 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  8. Aura B. Lupu spune:

    Cu cheia de gât și iarna purtând pantofi de lac… că doar cu ăia prindeam viteză, în jos, pe panta unde era școala. Și-apoi mama se mira cât de des răcesc… 😂
    Mulțumesc pentru amintirile aduse la suprafață, Issa! 🙏❤️

    Apreciat de 1 persoană

    1. Asta cu pantofii, Doamne, chiar n-am auzit sau experimentat… :))
      Cu drag, Aura!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.