… Sau desființarea altui mit. Dincolo de compunerile perene cu acest titlu, din ce în ce mai greu primite de copiii de azi, dincolo de strălucirea în imagini și în media a acestei zile, dincolo de un placebo inoculat zeci de ani… ce rămîne?
Să-mi ziceți că-s nebună sau prea dramatică după ce terminați de citit.

Sînt gînduri pe care nu le-am avut niciodată pîn-acum în forma asta și-s stîrnite de alt articol citit pe blog despre aceste zile, un articol foarte frumos și nostalgic, în care s-a strecurat un cuvînt…

„Copii mici într-un careu, ce nu-l înțelegeam, în care m-aș fi ascuns după mama. Urma abandonul, într-o clasă cu cărți pe masă și flori”.

Abandonul. Pe prima-prima zi de școală n-o țin minte nicicum. Nici pe următoarele imediate, era bunicul meu cu mine-n București, exact pentru asta venit, că mama era la serviciu. Dar a plecat repede, mai mult de-o săptămînă nu stătea oricum de obicei, că avea mereu treburi la țară. Și astfel mi-a rămas mie în suflet pe viață prima zi de școală după ce-a plecat bunicul. Ca tot omul, rîd acum în cor, refuzînd să văd și altfel, copilul din mine respinge judecata ei.

A fost așa, că aveam vreo șase ani jumate și veneam prima oară singură acasă. Și impresia impregnată, pe care o las încă pitită bine, ca să pot să rîd cu ceilalți, e de cînd am ajuns. Pot să văd cu ochii minții, dacă îi întredeschid, momentul acela. Urcatul cu pași grei și hotărîți pe scări trei etaje. Băgatul, pentru prima oară singură, al cheii în ușă. Sunetul răsucirii ei. Apăsatul pe clanță. O deschid. Larg. Rămîn cîteva clipe-n ușă, atît a fost nehotărîrea. O închid. Închid și yala. Nu mai țin minte dac-am pus și lanțul, dacă aveam în momentul acela sau lanțul de pe interiorul ușii a fost mai tîrziu. Ca-n vis arunc pe jos ghiozdanul și, încălțată, îmbrăcată, ca la o comandă, mă duc și mă arunc pe patul din sufragerie și-ncep să plîng. Auzeam singurătatea din casa goală și-am plîns atunci cu hohote, suspine și sughițuri mult, mult, foarte mult, timpul îmi părea interminabil.

Și-am repetat ritualul respectiv cîteva zile la rînd, doar timpul acelui plîns scădea vizibil, cred că vreo săptămînă, nu mai știu, pînă într-o zi, cînd am vrut să plîng din obișnuință dar nu mi-a mai ieșit.

Și-abia atunci a început viața mea de copil cu cheia de gît.

Dar niciodată nu m-am gîndit la acele zile ca la un abandon, deși așa le-am primit, pentru că altfel n-aș mai putea rîde în continuare și povesti senină despre ele.