Întîi fb. Acolo cunosc cei mai mulți oameni, dar vorbesc practic cu cei mai puțini. Văd rapid ce mai face pisoiul lui X, cîteva cafeluțe cu steluțe, glumele obișnuite, citatele și motivaționalele pe care nu le mai duc niciodată pînă la capăt, apoi pozele egocentriste. Sînt cîțiva oameni care chiar au ceva de spus ei înșiși, dar n-am mereu norocul ăsta matinal.

Apoi, wordpress. Acolo-i altceva, deși mai sînt pe alocuri și politețuri glamurate și una-două-trei greșeli gramaticale, dar poți conversa. Și cam de fiecare dată își revine și stima mea de sine, gîndindu-mă a infinita oară că, totuși, nu nevoia mea de comunicare e patologică, ci lipsa coechipierilor.

De insta uit în general. Doar așa, să văd ce poze-au mai pus copilu’ și amicii lui sau dacă am chef să mă enervez de dimineață și n-am alte motive la îndemînă, cel descris e garantat. Știu, conflictul dintre generații, dar nu l-am inventat eu.

Arunc un ochi și pe mail, doar ca să mă mai dezabonez de obicei de la chestii neinteresante sau să mai semnez în neștire petiții, sperînd că poate au un sens în alte colțuri ale lumii. Cu skip la „donate”, dac-aș avea zece lei în plus într-o zi ar trebui, în mai toate sistemele, să dau încă cinci ca să se ducă ăia zece, asta e.

Pe reddit mi-l las mereu spre final. Acolo totul e impersonal, dar măcar interesant, mai greu cu umpluturile iar fake-news-urile sînt excluse. Firesc, au moderatori. Și-mi zic a cîta oară-n minte că, pînă la urmă, omului tot îi trebuie ceva ghidaj, cumva, oricum, altfel devine sat fără cîini pe pămînt, libertatea absolută e un mit inutil.

Și, la sfîrșit de tot, mesajele, de orice fel. Singura plăcere sinceră, cînd vorbești cu celălalt direct. Mesaje, adică cuvinte, nu cîntecele, inimioare, pupicei și alte aberații redirecționate, pe care le ignor constant și cu desăvîrșire.

You Tube are regim special, e pentru drumuri. Nimic altceva nu te duce prin București mai ușor spre orice destinație dorită sau nevoită.

Toate cele descrise în timp ce cafeaua reală, de dorit fără incidente, se face singură și numărul de pisici momentane își termină micul dejun și le împrăștii prin casă.

Apoi, pînă începe viața zilei cu pricina, devin stăpîna absolută a unui timp definit, același în fiecare anotimp. Doar gîndurile-s altele mereu.

Cît încă… nu știu.

(foto – bookaholic.ro)