Era odată ca-n povești,
Era, firesc, ca niciodată,
Că de n-ar fi nu s-ar povesti,
Un punct după o fată.

Și fata-aceea mult trăi
În cartea vieții începută,
Filă de filă, rînd de rînd
Cu virgule întreținută.

Pînă, și alte cărți citind,
Băiatul cu creionul se urni
Și puse-un punct și-o virgulă
Zicînd că ce o fi, o fi.

Dădu cu tifla, cam nepăsător,
Atîtor semne de-ntrebare,
Nu se lăsă înduioșat
Nici chiar de cele de mirare.

Iar fata, liberă de semne
Pe care-oricum nu le înțelegea,
Se duse-n altă carte, supărată,
Și puse punctul după ea.

Trecu un timp și scriitorul,
Cu ochii tulburi de atît citit,
Se pomeni-ntr-o dimineață
De puncte de suspensie rănit.

Pierdut în nostalgia primei cărți,
Cercă cu cratime, cercă de toate,
Cu liniuțele de dialog,
Cu paragrafe noi, cu-alineate,

Cu paranteze drepte și rotunde,
Cu gîndul de-a băga în ghilimele
Capitole imense din roman,
Cu cele două puncte grele.

Dar ce nu încercă… pînă se prinse
Că pentru ei, cei primii doi,
Nu se mai publică în viața asta
Prin librării volumul doi.

Morala? Simplă și stupidă,
Gramatica e de-obicei perfidă.
O regulă dacă n-ai respectat,
Într-un final neașteptat
Îți poate fi întregul sens schimbat.

(foto – pixabay.com)