Îi cunoști, mai mult sau mai puțin, știi cumva că există. Dar, de obicei, în vîltoarea vieții, uiți.

Pentru că, de obicei ape limpezi la suprafață, ei sînt și în adînc tăcuți, cuminți, liniștiți. Nu plîngi curent pe umărul lor, nu se afirmă în furtuni, nu ies în evidențe reale sau virtuale, nu-i bagi în seamă dacă sau cînd ești cap de afiș, nu-i pui la nici o numărătoare. Dacă ești simplu spectator și tu, nici atît, aveți locuri separate, fără intersecții, doar piesa aceea comună de teatru. Nu cer, nu aplaudă, n-au partituri pe portativ.

Dar, nu știu cum se face, îi simți. Tocmai cînd ai nevoie mai multă. În tristeți, în necazuri, la răscruci, evenimente, bucurii, primești un semn, un gest, un cuvînt și îți aduci aminte și te-nseninezi, înțelegi brusc că ei au fost, sînt și vor rămîne mereu acolo, independent de tot și oricum ai fi, alături într-un alt drum, nevăzut, necunoscut. Necondiționarea aceea din povești.

Ca penele acelea despre care lumea spune că ar fi căzute de la îngeri. Sau orele fixe la care te uiți întîmplător la ceas. Ca atîtea alte credințe-superstiții pe care ni le-am creat noi înșine în dorința de a exprima omenește un inexprimabil.

… Și-apoi uiți din nou, în cotidianul și în drumul tău obișnuit.

Și așa mai departe.